THOMAS W. JACKSON
Director Onorific, Revista FORUM MASONIC
Acum câțiva ani am trăit următoarele două experiențe în aceeași zi. În primul rând, un avocat din Liban, care avea mai multe diplome academice, se afla în biroul meu. Voia să devină francmason. Era motivat de cât de mult credea el că înseamnă acest lucru pentru lumea întreagă și de câtă influență presupune acest statut. Principala sursă de informații în acest sens era mama lui. Omul venise atât de entuziasmat încât m-am pomenit pentru prima oară în situația în care să trebuiască să explic că Breasla nu e chiar atât de puternică și influentă pe cât credea el. În aceeași seară am vorbit în cadrul unei ținute a unei loji. După ținută, unul dintre membri a venit la mine și mi-a spus că se gândea să se retragă, pentru că e dezamăgit de ce a devenit Francmasoneria. M-am pomenit că o apăr. În aceeași zi m-am găsit prins între idealismul și realismul care a devenit Francmasoneria.
Istoria lumii e plină de numele celor care i-au condus pe alții în lupta pentru libertatea țărilor lor. Poate că o parte dintre nume nu le cunoaștem cu toții, dar sunt consacrate în respectivele țări și zone de pe mapamond. În Statele Unite ne sunt cunoscute multe dintre numele patrioților noștri de la începuturi, care au luptat pentru libertate.
Canada a avut și ea membri importanți ai guvernului care au fost masoni, printre care și șase prim-miniștri. Primul a fost Sir John A. MacDonald, iar mai recent – Drept Onorabilul John G. Diefenbaker. Îi putem adăuga pe lista marilor masoni care au făurit Canada pe frații Joseph Brant, John Ross Robertson și Reverendul William Lockridge Wright. De la Prea Respectabilul Frate Bob Davies am aflat despre influența fraților masoni din Poliția Călare Regală a Canadei, care au avut o contribuție majoră la dezvoltarea țării lor.
Toți acești oameni au avut cel puțin un lucru în comun: cu toții au fost francmasoni. Cu toți s-au format în cadrul unei loji masonice, unde au învățat preceptele libertății, independenței și egalității. Asta nu înseamnă că numai datorită Breslei au devenit oameni măreți, însă nici nu poate fi doar o coincidență faptul că toți cei care au condus lupta pentru libertate în atât de multe țări au fost francmasoni.
Istoria e plină și de alte nume pe care le veți recunoaște: Hitler, Mussolini, Stalin, Franco, Tito și Khomeini. Și ei aveau un lucru în comun: erau cu toții dușmani ai Masoneriei.
Masonii au murit cu zecile de mii sub regimurile lor din simplul motiv că erau masoni. S-au schimbat multe în anii ce au urmat, însă tiranii rămân dușmani ai Breslei noastre, lucru care nu ar trebui să ne deranjeze. Ar trebui să le purtăm ura cu mândrie, ca pe o mantie, pentru că a te opune tiraniei înseamnă a îmbrățișa libertatea, iar acesta e caracterul esențial al Fraternității masonice.
De-a lungul istoriei ne-am ridicat mereu mai presus de atacurile lor. Poate că în unele cazuri a fost nevoie de mult timp, însă ne-am ridicat. Acolo unde a domnit tirania, Francmasoneria a supraviețuit numai în subteran, însă a supraviețuit ravagiilor tiraniei aproape de la început, ba chiar a înflorit în pofida ei.
Mai îngrijorător e faptul că unii care au ales să ne fie dușmani au profitat cel mai mult de pe urma existenței noastre. Tragedia e cu atât mai mare cu cât ei se opun Craftului din aceleași motive pe care le invocă tirania.
E aproape de neînțeles cum Francmasoneria a putut să aibă drept dușmani lideri religioși și conducători de stat din lumea liberă, când e foarte posibil ca aceștia să fi ajuns în postura respectivă datorită eforturilor depuse de masoni. Și totuși, la fel ca în cazul tiranilor, oamenii din aceste categorii se numără printre cei mai vehemenți adversari ai Craftului. Nici ei nu ne-au periclitat cu adevărat existența în trecut, chiar dacă genul acesta de oameni a existat încă de la începuturile noastre.
Cu toate acestea, noi, Frații mei, facem astăzi ceea ce nici unii dintre dușmanii noștri din exterior nu au reușit să facă. Știu că ceea ce urmează să spun ar putea, în opinia unora, să frizeze erezia, dar, pe de altă parte, nesăbuiții dau năvală acolo unde îngerilor le e teamă să pășească.
Noi, Frații mei, creăm mediul proprice pentru propria noastră dispariție. Noi, conducătorii Breslei din ultimii douăzeci de ani, am contribuit la erodarea treptată a calității membrilor, iar această pierdere a calității e cea mai mare amenințare la adresa noastră ca instituție semnificativă. Pierderea calității ne afectează numărul de membri și e nocivă tocmai asupra scopului care o provoacă, acela de a crește numărul de membri. De ce alegem această cale?
Multe dintre deciziile pe care le-am luat în ultimii ani denotă lipsă de interes cu privire la păstrarea calității Craftului. Parcă suntem tot mai dispuși s-o redefinim și s-o modelăm din simplul motiv că noi ca lideri nu vrem să se spună despre noi că am dat greș, că numărul nostru a scăzut. Și totuși, recunoaștem că pierderea membrilor e un fenomen sociologic care afectează toate organizațiile. E un fenomen pe care nu-l putem schimba și pe care trebuie să-l înfruntăm ca atare. Frații mei, nu ne putem permite să ne evaluăm în continuare în funcție de cantitate, nu de calitate. Dacă facem asta, viitorul acestei organizații care a schimbat lumea nu pare promițător, iar noi, în calitate de lideri, va trebui să purtăm povara vinei.
Citez din cartea Reflections of Masonic Values: „Dacă nu avem grijă când admitem candidați și dacă nu îmbunătățim procedura de admitere înseamnă că începem să compunem un imn funebru pentru moartea nobilei noastre instituții. În calitate de francmasoni, nu trebuie să lăsăm una ca asta să se întâmple. Dacă rămânem indiferenți, suntem condamnați, pentru că înseamnă că tocmai am bătut ultimul cui în sicriul Francmasoneriei.”
Cu toții ne dăm seama că Masoneria a avut de-a lungul timpului și perioade bune, și perioade mai puțin bune, că numărul membrilor a crescut și a scăzut. După afacerea Morgan din America de Nord , în unele zone aproape a dispărut de tot, însă a supraviețuit pentru a înflori din nou. Nimic din ce a aruncat lumea împotriva ei nu a reușit s-o îngenuncheze prea mult. Deși puțin cunoscută, Francmasoneria din Rusia e poate o dovadă clasică a tenacității acestei organizații. Poate reprezenta și un studiu de caz care ne arată ce s-ar întâmpla dacă abordarea din America de Nord continuă pe aceeași direcție pe care am urmat-o în ultimii ani.
În Living the Enlightenment, Margaret Jacob scrie că Francmasoneria și-a pierdut seriozitatea la sfârșitul anilor ’40, iar eu aș sugera că tot atunci am început să pierdem din vedere cine eram, de fapt. E interesant că în aceeași perioadă ne-am și extins cel mai mult. A fost începutul incapacității noastre de a veghea Poarta de Vest a templului. Nici chiar atunci, însă, cantitatea în detrimentul calității nu era atât de promovată de marii noștri conducători pe cât este acum.
În primii doisprezece ani în care am fost Mare Secretar, nu am văzut niciodată pe cineva să se retragă din motive religioase. Acum, această motivație a devenit o rutină. Opoziția din partea liderilor religioși nu e ceva nou pentru Francmasonerie, însă devine tot mai puternică și mai eficientă. De ce credeți, oare? A existat și o perioadă în care majoritatea liderilor mireni din bisericile noastre erau și cei mai importanți conducători ai comunităților – și erau francmasoni. Să ataci Francmasoneria însemna să-i ataci pe cei mai activi susținători ai Bisericii și pe cei mai de seamă conducători ai comunității. Acum nu mai reușim să-i atragem pe acești conducători de seamă. Liderii Bisericii nu mai au nici un motiv să fie preocupați de influența noastră.
Ani întregi am acceptat ca numai 10% din membrii noștri să fie activi (deși mărturisesc că m-am întrebat deseori de unde provin aceste cifre). Asta înseamnă, bineînțeles, că 90% sunt inactivi, și totuși continuă să-și plătească anual cotizațiile, deși știu foarte bine că n-o să fie niciodată activi. Există o singură explicație logică: li se pare că e valoros să poată spune: „sunt mason”. Dacă neglijăm această valoare aparentă, riscăm să-i pierdem pe cei 90%, lucru pe care îl vedem în ziua de azi. Că unii sunt dornici să fie suspendați pentru neplata cotizațiilor sau să înainteze cereri de retragere e un semn clar al faptului că proprii noștri membri și-au pierdut respectul pentru semnificația Francmasoneriei.
În calitate de lideri, noi am făcut mai multe schimbări la nivel de structură și sistem în ultimii douăzeci de ani decât au avut loc, probabil, în ultimii 200. Totul a fost făcut cu un singur scop – să fim mai mulți și, cu toată sinceritatea, Fraților, nu știu nici măcar dacă am încetinit ritmul în care pierdem membri. Poate că nu am oprit scăderea numărului de membri, însă cu siguranță ne-am scăzut influența în societate și, odată cu ea, capacitatea de a ne îndeplini obiectivul.
Mi se pare greu de înțeles de ce nu suntem în stare să recunoaștem faptul că majoritatea acestor schimbări nu numai că nu ne-au ajutat, ci chiar ne-au făcut mult rău. Nu înțeleg încercările noastre de a copia modelul altor organizații care se află într-un declin cel puțin la fel de accelerat ca al nostru și cu care oricum nu putem concura.
Când Francmasoneria se afla la apogeu, eram diferiți și eram unici. De ce nu construim pe baza acelei unicități, în loc să încercăm s-o transformăm în ceva nu am fost vreodată și nici nu ne-am dorit să fim? Nu a existat vreo organizație care să poată pretinde că a fost mai importantă în lume – cu excepția religiei organizate – decât Francmasoneria. De ce nu ne uităm la Francmasonerie acolo unde care are succes, unde își păstrează influența, și nu încercăm să-i luăm exemplul? Nu mă opun schimbării atunci când ne ajută, dar trebuie să să distingem ce e cu adevărat benefic și să recunoaștem acolo unde am dat greș.
Nu m-a încântat absolut deloc comunicarea susținută de Imperial Potentate la Conferința Marilor Maeștri de la Savannah de acum câteva săptămâni, chiar dacă existau acolo observații pertinente. Însă nu pot să fiu de acord când spune că ar trebui să ne întrebăm câți membri Shrine participă la ținutele noastre și apoi că „o să fim uimiți să aflăm cât de mulți Shrineri ne țin lojile active și sunt ofițeri”.
Să fie foarte clar că mă mândresc să fiu Shriner, însă am devenit Shriner datorită Francmasoneriei și am slujit ca Ofițer al Lojii nu pentru că eram Shriner, ci pentru că eram francmason. Fiind Ofițer al Lojii, am devenit Shriner. Dacă pentru a intra în Shrine nu ar fi necesară apartenența la Masonerie, probabil că Shrine ar fi azi un simplu club social – iar eliminarea condiției de apartenență s-ar putea să-l transforme exact în asta.
E limpede că mediul în care trăim s-a schimbat. Acum trebuie să stabilim dacă vrem să ne păstrăm principiile și valorile și să-i ridicăm pe alții la nivelul idealurilor noastre sau dacă vrem să ne potrivim standardelor societății actuale.
Trebuie și să ne dăm seama că mediul actual trece printr-un proces de metamorfoză mai rapid decât în trecut. Schimbările au loc azi, în lumea noastră, ceea ar trebui să ne facă să analizăm cum ne vom potrivi în mediul actual. Francmasoneria ar putea și s-ar putea să joace rolul vital al forței care echilibrează societatea pe parcursul metamorfozei, dar cu siguranță nu vom putea face acest lucru dacă noi înșine nu ne găsim echilibrul. Trebuie să ne reexaminăm obiectivul, preceptele și filosofia și să fim dispuși să ne schimbăm modul de operare atunci când e necesar, însă trebuie să fim siguri că schimbările nu afectează și nici nu distrug principiile sau preceptele fundamentale cu care ne-am născut și pe baza cărora am înflorit.
Nu pot să cred că o filosofie care ne-a susținut vreme de aproape 300 de ani nu se poate aplica în lumea de azi. Oare am devenit un anacronism în societatea actuală? Oare principiile și valorile noastre chiar nu au mai avut loc în lume în ultimul sfert de veac? Mă îndoiesc. Atunci de ne tot chinuim să devenim în ceva ce nu suntem și nu conștientizăm că distrugem calitatea Masoneriei necesară să sprijine filosofia despre care vorbeam mai devreme? Dacă avem cu adevărat încredere că filosofia și principiile noastre își au loc în lumea modernă, atunci trebuie să-i ridicăm pe ceilalți la standardele noastre filosofice, nu să le coborâm noi ca să ajungem la ale lor.
John Robinson a făcut o observație pertinentă cu privire la Craft mult înainte să devină membru. A spus că problema Francmasoneriei de azi e că nu mai practică Francmasoneria. Frații mei, dar cum am putea s-o practicăm, dacă marea majoritate a membrilor nici nu știu ce să practice? Nu ne trebuie mai mulți membri. Ne trebuie mai mulți francmasoni.
Pentru prima oară în îndelungata și glorioasa noastră istorie, istoricii scriu în sfârșit despre Francmasonerie, dar nu scriu despre cât de mulți suntem – scriu despre calitatea noastră. Depinde de noi ce vor scrie în viitor. Nu o putem lăsa să devină mai puțin decât a fost sau decât poate fi.
Fragment din: Thomas W. Jackson, North American Freemasonry – Idealism & Realism,
Plumbstone, Washington DC, 2019, pp 1-8
