Pe 17 februarie 1981, Congregația Vaticanului pentru Doctrina Credinței Bisericii Romano-Catolice și-a reafirmat interdicția veche de secole ca membrii ei să se afilieze Francmasoneriei, amenințându-i cu excomunicarea.
Cum era și de așteptat, fraternitatea a reacționat cu îngrijorare și consternare. Fără îndoială că această reafirmare ar fi avut un efect asupra Breslei dacă ar fi fost pusă în aplicare, mai ales asupra actualilor noștri membri catolici. Însă e greu de crezut că ar fi produs un efect de lungă durată. În ianuarie 1982, Biserica Romano-Catolică și-a revizuit masiv Codul Canonic. Codul din 1917 a fost înlocuit, iar schimbările au intrat în vigoare în 27 noiembrie 1983. Din a șasea carte a Codului a fost eliminată interdiciția în ceea ce privește fra­ternitatea noastră.
Nu avem cum să stabilim ce efect a avut Bula ­Papală asupra Francmasoneriei în ultimii 245 de ani, dar istoria ne spune că Breasla noastră a înflorit în ciuda ei. Aș merge chiar până acolo încât să spun că actualele tendințe protestante reprezintă o amenințare mult mai mare pentru Francmasonerie, dar nu am arătat că am fi îngrijorați.
Dacă vi s-ar spune să concepeți o organizație care să pună accentul pe religie și s-o sprijine ați putea să concepeți ceva mai bun decât Francmasoneria? Dacă ați încerca să dezvoltați o filosofie care să promoveze ideea de fraternitate a tuturor oamenilor, credeți că ați veni cu ceva mai bun decât filosofia Craftului?
În poemul „Repararea zidului”, bătrânul fermier al lui Robert Frost spune:
Când un gard vreau să fac, mie-mi place să știu
Și pe cine-aș putea păgubi, nefăcându-l.
Există ceva ce nu suportă ziduri
Și le vrea dărâmate.

Poate ar trebui să descoperim pe cine ar putea păgubi Biserica nefăcând gardul. Mi se pare că e vorba despre încercarea de a zidi libertatea de gândire și alegere, precum și pe membrii ei, ca să evite orice influență ce ar putea veni din afara ei.
Albert Pike a scris că:
Meritul cel mai important al Francmasoneriei e că îi cere candidatului credință și încredere într-un ­Dumnezeu viu și personal – Providența binevoitoare și ocrotitoare, care nu te smintește dacă te rogi la ea – și credință în viața sufletului după ce ­trupul ­piere; și așa, Francmasoneria primește în lojile ei pe creștinul de orice confesiune, pe evreu, pe musulman, pe fariseu și îi unește prin sfânta legătură a frăției.
Masoneria nu e o religie… Dar Masoneria împărtășește – și păstrează neîntinate – principiile de căpătâi ale vechii credințe primitive, care se află la temelia tuturor religiilor și le străbate ca un fir roșu.
Oricărei religii i-ar fi greu să găsească ceva greșit în preceptele acestea, dar mulți lideri creștini consideră că dacă nu sprijinim numai Creștinismul înseamnă că suntem anticreștini. Citez din broșura „Antihristul” a Bisericii Luterane: „Este adevărat că Masoneria are un crez, dar crezul nu este de factură creștină, prin urmare este Antihrist.
Nu suntem și nu am putea fi vreodată apărători doar ai religiei creștine, ci ai tuturor religiilor care își învață credincioșii preceptele despre care am vorbit. Tocmai din acest motiv am reușit să creăm o frăție pe care nici o religie nu o poate forma vreodată. Se spune că Masoneria e descoperirea lui Dumnezeu prin practica frăției, dar promovează și frăția dintre oameni dezvoltând calitățile fraților. Relația de natură religioasă a Masoneriei e incontestabilă, dar nu suntem o religie. Religiile sunt multe; religia e una singură. Din acest punct de vedere, Masoneria sprijină religia.
A venit de mult momentul să punem la îndoială motivele pentru care conducerea bisericii se opune Francmasoneriei. Atitudinea nu e nouă, însă e mult mai agresivă și pătrunzătoare – cel puțin în America – decât în trecut. Știm că Francmasoneria nu s-a schimbat, prin urmare schimbarea trebuie să fi avut loc la nivelul conducerii bisericești.
Francmasoneria nu are nimic cu nici o biserică, însă printre clerici există tot timpul unii care vor să monopolizeze contribuțiile financiare și timpul enoriașilor, exprimându-și disprețul față de orice organizație care în opinia lor se află în competiție pentru aceleași lucruri.
Cunoșteam foarte bine atitudinea antimasonică a Bisericii Romano-Catolice chiar și înainte să devin membru al fraternității noastre, iar la scurt timp după aceea am observat că și unele confesiuni protestante profesează același gen de sentimente față de noi. Un frate alături de care am fost acceptat în ­Breaslă, am trecut probele și am crescut, un preot dintr-o confesiune protestantă, a fost dat afară din biserica lui pentru asocierea cu Francmasoneria.
Tendința nu e de natură recentă, dar pare să fi luat avânt de curând. În „Introducere la Francmasonerie și interpretarea ei” aflăm că „am simțit de mult că sistemul societăților secrete, având în frunte Masoneria, a provocat în mare măsură critica raționalistă negativă a Bibliei, lucru care amenință să distrugă biserica lui Hristos.”
Acum nu mai e cazul. Este bine documentată poziția Bisericii Luterane Unite de la începutul anilor ’60 cu privire la afilierea masonică a pastorilor săi. Interdicția se bazează pe articolul VII, paragraful 4 al Constituției Bisericii Luterane a Americii, care spune că:
Nici o persoană care face parte dintr-o organizație care pretinde că are în învățăturile ei ceea ce Dumnezeu a dat doar Bisericii Sale nu va fi hirotonisită sau acceptată sub vreo formă în preoțime, iar o persoană hirotonisită sau acceptată în preoțime va fi exclusă imediat din rândurile Bisericii dacă se alătură unei astfel de organizații. Încălcarea acestei reguli atrage după sine o pedeapsă disciplinară asupra respectivului preot.
Și alte biserici protestante au manifestat abordări antimasonice asemănătoare.
Unii cărturari masoni consideră că nu există nici o amenințare în prezent, pentru că regulile îi afectează doar pe preoți, și nu văd să existe vreo posibili­tate ca ele să se extindă și asupra mirenilor. Alți cărturari masoni, care fac parte și din preoțime, sunt de altă părere. Cei care cred că liderii bisericii nu pot crea o asemenea forță ar face bine să nu piardă din ve­dere faptul că în 1738, când Papa Clement al XII‑lea a emis prima Bulă Papală împotriva fraternității, un procent semnificativ din membrii ­Masoneriei erau ­Romano-Catolici.
De ce are această atitudine astăzi îndeajuns de multă influență încât să provoace schimbări majore în politica Bisericii? Dacă schimbarea nu se regăsește în cadrul fraternității, înseamnă că se găsește în cadrul Bisericii. Vă propun să-i analizăm mai critic pe liderii Bisericii și să ne folosim mai vizibil influența, ca pe o forță călăuzitoare, înainte să ne pomenim că am pierdut capacitatea de a o face. Avem tendința să-i înconjurăm pe liderii Bisericii cu o aură de infailibilitate tocmai datorită relațiilor lor cu Biserica și să acceptăm astfel hotărâri care ne afectează viața și pe care nu le-am accepta de la vreo altă instituție. Încercați să vă imaginați, de exemplu, ce reacție am avea la apariția unui decret guvernamental care să ne spună că nu avem voie să ne asociem cu fraternitatea. Însă apărarea noastră atunci când decretul cu pricina vine din partea Bisericii e, în cel mai bun caz, foarte slabă.
Poate ar fi bine ca liderii Bisericii să-și dea seama de posibilitatea ca hotărârile lor să afecteze susținerea pe care o primesc, nu influențele externe. Nu sunt singurul care nu e de acord cu demonstrațiile antiguvernamentale organizate de cler, care încalcă legile guvernului nostru, și nici cu faptul că susțin cauze cărora noi ne opunem. Contribuțiile Bisericii la „Consiliul Mondial al Bisericilor” sunt folosite la promovarea propagandei antiamericane în țările Lumii a Treia. Terorismul e în deplină contradicție și cu filosofia religioasă, și cu cea masonică. Mulți au fost extrem de dezamăgiți de conducerea bisericilor noastre și li se pare greu să le mai sprijine cu bună-credință.
Dat fiind că nu sunt nici pe departe singur în părerile mele, bănuiesc că reacția aceasta a dus la o pier­dere a susținerii mult mai mare decât e dispusă Biserica să recunoască. Principiile fundamentale ale Francmasoneriei se opun în mod direct oricăror acțiuni care încalcă legile țării noastre și presupun sentimente antipatriotice și, de vreme ce îi atragem pe cei care respectă principiile, e firesc ca noi, ca indivizi, să ne opunem acțiunilor sau hotărârilor care le contrazic.
Obiecția exprimată de Biserica Romano-Catolică și într-o oarecare măsură de unele confesiuni pro­testante e aceea că suntem o societate secretă, iar biserica e împotriva societăților secrete. Fără îndo­ială, nu suntem o societate secretă. Toți masonii ar trebui să știe că singurele secrete pe care le păstrăm sunt anumite părți din ritualurile noastre și mijloa­cele de recunoaștere – însă chiar și dacă am fi o socie­tate secretă, de ce ar trebui să stârnim opoziție din partea Bisericii? E Biserica justificată să se opună oricărei organizații pe care nu o înțelege?
Obiecția cea mai frecventă la adresa Francmasoneriei e aceea că s-ar afla în competiție cu Biserica. Pentru cei care cunosc Francmasoneria, numai ideea unei asemenea competiții e complet absurdă. Masoneria nu are nimic împotriva nici unei biserici, nici Catolică, nici Protestantă.
Poate că următorul pasaj din broșura „Antihristul din Biserica Luterană”, publicată de National Christian Association, explică mai limpede premisele actualului conflict:
Cei care au intrat în rândurile ei [ale Francmasoneriei] plătind cotizații anuale au făcut acest lucru în paguba Bisericii Creștine, căci pentru a-și păstra relațiile bune cu această organizație anticreștină membrii ei trebuie să-și plătească dările aferente și taxe de inițiere ridicate dacă vor să crească în rang, lăsând bisericile să se descurce cum pot mai bine.
În The Moody Monthly, o publicație a Moody Bible Institute of Chicago, Francmasoneria e trecută în „Catalogul cultelor”. Lista are și un cuvânt înainte: „Caracterul divin al lui Isus Hristos e cel care separă cu adevărat Creștinismul de un cult.”
Probabil că nici o organizație din lume nu în­curajează susținerea și devotamentul față de Biserică mai mult decât blânda noastră fraternitate, însă ac­țiunile recente ale clerului fac acest lucru tot mai greu de realizat.
Obiecțiile ridicate de liderii Bisericii trebuie să-și aibă originea ori în ignoranță, ori în invidia și resentimentul față de sprijinul pe care fraternitatea a reușit să-l obțină din partea membrilor ei. S-ar putea ca Biserica să aibă ceva de învățat de la fraternitatea noastră. Nici o organizație nu se poate apropia măcar de anvergura acțiunilor filantropice întreprinse de Francmasonerie. De curând s-a descoperit că într-un singur an, atât cât se poate estima, Francmasoneria a contribuit la acțiuni filantropice cu aproximativ 50% din suma-țintă a Fondului Unit la nivel de țară.
Francmasoneria a rezistat în trecut în fața multor atacuri și a ieșit din luptă cu puterile aproape neștirbite. Cel mai dificil moment al mișcării politice antimasonice a fost începutul secolului al XIX-lea – în perioada aceea, însă, au existat oameni care să lupte și să se împotrivească mișcării.
Ca să înțelegeți mai bine cât de veninoase sunt atacurile din partea unor lideri ai Bisericii la adresa fraternității, vă mai spun un singur citat. E din ultimul paragraf al unui articol intitulat „Antihristul în Biserica Luterană”, scris de William Meyer. Spune așa: „Urăsc această Lojă secretă, mai ales Masoneria, târfa din care au ieșit toate lojile, dar sunt cu inima alături de fratele rătăcitor care nu l-a auzit vreodată pe pastorul lui spunând «Iată drumul, mergeți pe el .»”
Acest atac direct la adresa Breslei noastre ar trebui să ne împingă măcar să ne reevaluăm pe noi înșine și locul nostru în istorie. Să nu vă îndoiți – e un loc extrem de important. Francmasoneria a atras unii dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat vreodată lumea, iar acum ne facem griji că acțiunile Conven­ției Baptiste din Sud ar putea afecta 15 milioane dintre membrii lor, pentru care Francmasoneria a fost unul dintre cei mai aprigi susținători.
Acum un secol, Marea Lojă din New York a propus următoarea sinteză a învățăturilor Francmasoneriei, text cunoscut mai târziu sub denumirea de Crezul Masonilor:
Masoneria îl învață pe om să practice filantropia și bunăvoința, să apere puritatea, să respecte legăturile de sânge și prietenie, să adopte principiile religiei și să-i respecte orânduirile, să-și ajute semenii, să-i îndrume pe orbi, să-i ridice pe cei asupriți, să-i adăpostească pe orfani, să protejeze Altarul, să sprijine guvernul, să sădească moralitatea, să promoveze învățarea, să iubească omul, să se teamă de Dumnezeu, să-I ceară milostenia și să spere la fericire.
E ceva pentru care nu merită să luptăm? Lumea are nevoie de influența noastră acum poate mai mult ca niciodată. Haideți să încercăm să descoperim de ce bisericile înalță ziduri împotriva noastră, ce le înspăimântă și de ce.
Mulți din conducerea noastră consideră că nu e bine să intre în dezacord cu liderii bisericii. Dar haideți să recunoaștem deschis că nici o religie nu e dușmanul nostru – doar unii lideri religioși sunt dușmanii noștri, iar liderii religioși nu sunt infailibili. Să ne amintim că în Biserică nu Biblia e autoritatea supremă în chestiuni ce țin de credință și practică. Biserica, nu Cartea, are ultimul cuvânt, iar preotul e purtătorul de cuvânt al Bisericii.
Nu ne vom implica în conflicte, dar nu trebuie să refuzăm să ne folosim influența ca să stabilim politica bisericilor. Nu putem sta cu mâinile-n sân și să permitem ca potențialii noștri membri să fie îndepărtați fără a încerca să-i facem pe liderii ­Bisericii să înțeleagă că Francmasoneria și Biserica sunt compatibile. Nu trebuie să rămânem pasivi în timp ce ne e răpită cea mai bogată sursă de membrii noi. Măcar atât le datorăm fraților noștri din trecut, precum și viitorului măreței noastre fraternități.

(Fragment din Thomas W. Jackson, North American Freemasonry – Idealism & Realism, Plumbstone, Washington DC, 2019, pp 206-214)

March 13, 2024