CLAUDIU IONESCU
de vorbă cu
GABRIEL CROITORU
Violonist
Astăzi avem un invitat special foarte drag sufletului meu, Maestrul Gabriel Croitoru, violonist cu o excepțională carieră artistică națională și internațională. Este profesor universitar doctor la Universitatea Națională de Muzică din București. La începutul carierei a fost laureatul celor mai importante concursuri internaționale de vioară: Wieniawski – din Polonia, Sarasate – din Spania, Tibor Varga – din Elveția, Paganini – din Italia și Fritz Kreisler – din Austria. Din anul 2008 a câștigat dreptul să cânte pe vioara care a aparținut lui George Enescu, realizată de celebrul lutier Giuseppe Guarneri în anul 1730. Această vioară, numită „Catedrala”, a fost cumpărată de Enescu, el preferând o vioară Guarneri del Gesù, nu una Stradivarius. Gabi, îți mulțumesc pentru onoarea pe care ne-o faci acceptând să acorzi acest interviu pentru Forum Masonic.
Îți mulțumesc pentru invitație, Claudiu.
Ești printre foarte puținele personalități din România care nu ascund faptul că aparțin Masoneriei. Te rog să ne explici de ce nu ai nici o rezervă în această privință.
Pentru că mi se pare că e un lucru de laudă, nu unul de rușine, în primul rând. Să faci parte și să aparții unei Frății din care fac parte – și au făcut de-a lungul istoriei – doar nume celebre, sau în mare parte nume celebre, mi se pare că e un lucru, cum am zis, de laudă. Sigur, nu pot să spun despre alții, așa cum știm cu toții, dar despre mine de ce nu? E adevărat că nici nu m-am bătut cu cărămida în piept, cum se spune, dar nici nu am ascuns vreodată apartenența la Ordin.
O întrebare-cheie, Gabi: ce este Masoneria pentru tine? Te rog să ne descrii parcursul tău masonic.
Datorită Masonieriei am din ce în ce mai mult ocazia să cunosc persoane pe care altfel nu le-aș fi întâlnit niciodată, persoane de calitate care nu fac parte din cercul meu de cunoștințe din domeniul muzical – pentru că acolo mă manifest. Eu cred că pentru fiecare dintre noi faptul că aparținem acestei organizații ne îmbunătățește viața, ne face mai buni, așa cum ar trebui să fie. Nu e întotdeauna valabil, dar de cele mai multe ori se potrivește. Cu siguranță afli lucruri noi și interesante, atâta vreme cât ești deschis și îți place să te duci acolo. Mie personal mi s-a părut întotdeauna că mă duc acolo ca să aflu lucruri interesante, mă duc cu sufletul deschis, mă întâlnesc cu frații mei și nu văd nici un fel de opreliște pentru alții de a face același lucru. Până la urmă, ce facem – ne învârtim în aceeași sferă de influență fiecare în domeniul nostru de activitate. Masoneria nu face decât să ne apropie și să ne creeze oportunitatea de a ne îmbunătăți sfera de acțiune. Am intrat în Masonerie în 2008 – iată, coincide cu anul în care am câștigat dreptul de a cânta pe această vioară minunată – și am crescut la momentele respective, am ajuns la gradul de Maestru. Și la Rit am ajuns destul de departe. Nici nu mai contează gradele, nu asta e până la urmă un titlu de laudă, nu mi-au trebuit niciodată măririle. Însă s-a întâmplat să mai pot să ajut în stânga și-n dreapta pe unul și pe altul și, datorită lucrurilor acestora care probabil s-au văzut undeva, am mai crescut în grad. Mă refer aici la Ritul Scoțian – dincolo, la Loja Albastră, lucrurile se întâmplă oarecum automat, în baza acestor Planșe pe care le facem cu toții. Sunt oameni care au încercat și vor în continuare să se cațere – eu le zic cățărători – pe umerii celorlalți frați din Masonerie din cauza faptului că în viața din afară nu au recunoașterea pe care ei consideră că o merită. Și-atunci își zic „hai să ne cățărăm pe umerii altora și să vedem care dintre noi e mai în față”. Mie mi se pare că suntem Frați, că suntem egali, așa cum știm cu toții, și nu constituie un titlu de laudă. De fapt, este un titlu de laudă, dar nu faptul că ai crescut în grad. Până la urmă, nu acesta e scopul nostru.
Absolut. Tu ești un om realizat, Gabi, și îmi permit să apreciez că Masoneria e mândră să aibă personalități ca tine printre membrii ei. E un lucru normal, pentru că asta dă valoare. Vârfurile dau valoare structurii.
Îmi aduc aminte de nașul meu masonic, pe care îl chema George Buluță – vorbesc la trecut în ceea ce-l privește pentru că nu mai e printre noi – și care mi-a spus: „Uită-te bine în ochii mei. Acum ești la momentul intrării. N-ai să cânți mai bine la vioară din momentul ăsta și să nu-ți imaginezi că se vor uita alții mai bine la tine. A, că te vor cunoaște și vor ști despre cine e vorba și tu la rândul tău vei avea ocazia să-i cunoști – e foarte adevărat. Dar dacă ai venit aici ca să te preamărești, ai greșit traseul.” Constat cu amărăciune că sunt destui care fac lucrul ăsta. Avem și noi podoabe de-ale noastre, dar nu există pădure fără uscături.
În activitatea ta internațională, ca muzician, ai întâlnit Masoni? A dus acest lucru la o mai bună colaborare, interacțiune cu ei?
Am avut ocazia de multe ori să întâlnesc frați din alte țări. Nu știu dacă neapărat a dus la o colaborare ulterioară, dar cu siguranță am rămas în contact și ori de câte ori am fost pe acolo ne-am reîntâlnit (sau ei când au venit în București). Îmi vine în minte acum un exemplu: un fost coleg de liceu și de facultate care, după ce am terminat facultatea, în ’87, a plecat din țară. A emigrat, fiindcă eram înainte de ’89. Ne-am pierdut din vedere circa douăzeci de ani. După douăzeci de ani, într-o zi când eram la facultate, vine îmbrăcat în costumaș, cravată, cămașă albă – 10 dimineața, îți imaginezi, da? „Ce mai faci, nu ne-am mai văzut de atâta amar de ani!” „Uite, ce să fac, bine…” „Dar ce ești așa îmbrăcat, unde te duci?” „Mă duc să mă întâlnesc cu niște prieteni.” Cam devreme să fie îmbrăcat așa în costum. Zic „Ți-ai schimbat meseria? Ești la vreo multinațională?” „Nu, nu, dar…” Bun, nu l-am întrebat mai departe, el nu mi-a mai zis altceva, drept pentru care, la un sfert de oră după ce ne-am despărțit, mă sună. „De ce nu mi-ai spus că ești mason?” „Eu te-am întrebat unde te duci!” A aflat de la Frați că s-a văzut cu mine și l-au întrebat dacă nu mi-a transmis salutări de la ei. Nu, că n-a știut! Actualmente face parte din Marea Lojă a Portugaliei, este Mare Organist. Nu știu dacă noi avem așa ceva, nu cred că avem.
Ca profesor universitar, ca formator de generații de muzicieni, consideri că generațiile mai tinere și mai puțin tinere și-au pierdut reperele istorice, culturale? Care sunt consecințele pierderii reperelor istorice de către tânăra generație și cât de gravă consideri că e această pierdere?
Eu cred că s-au schimbat reperele. Au alte priorități. Pe vremea când făceam eu școală și aveam profesori de la care învățam nu existau atâtea tentații și nu existau atâtea cerințe financiare, să zicem așa. Tinerii din ziua de astăzi sunt împărțiți în prea multe direcții și nu mai reușesc să facă față la toate solicitările. Însă constat că în ultimii vreo 10 ani situația s-a îmbunătățit. Cei care își doresc cu adevărat să învețe un instrument – și aici mă refer la cei dotați, pentru că sunt și oameni care fac o facultate, dar nu au întotdeauna chemare pentru meseria pe care vor s-o urmeze; mă refer la cei care au talent de la Dumnezeu și, iată, au și ocazia să învețe de la cei care cântă încă pe scenă – își dau silința. Îi vezi pe oamenii aceștia că vor și chiar reușesc. Practic, o mare parte dintre ei a plecat din țară – mă refer la generațiile anterioare de studenți; eu predau la facultate din ’90. O multitudine de foști studenți îngroașă rândurile unor orchestre celebre din străinătate. Aici pot să dau exemple și de colegi de generație care au ales calea străinătății. Mie nu mi s-a arătat lucrul ăsta, ba din contră aș zice. Am avut ocazia de mai multe ori să plec, cu toate astea am ales să rămân aici. Consider că am făcut eu ce trebuia și nu invers. Până la urmă, sigur, e o opțiune proprie, dar nu cred că le-a mers lor mai bine sau mie mai rău din cauza asta. Fiecare s-a dus pe drumul lui. Ba chiar aș spune că acum, încet-încet, generația mea se trage înapoi către casă, iar ceilalți, tineri, nu mai sunt deloc atât de tentați să plece din țară. E încurajator și îmbucurător pentru filarmonici, pentru dirijori, pentru viitoarea generație de soliști. Cred că e și exemplul – nu numai al meu, sunt și alții. Am contribuit prin sfaturile pe care le dăm și prin toate ideile pe care încercăm să le insuflăm celor tineri la rămânerea lor în țară și la susținerea culturii românești, pentru că până la urmă despre asta e vorba.
Pentru că ai vorbit despre exod – într-adevăr, a fost un exod masiv după ’90, din toate straturile sociale. Așa e, au plecat și foarte mulți oameni capabili, dar, călătorind pe afară, am văzut că nici chiar vârfurile nu sunt foarte bine integrate în comunitățile de acolo, chiar dacă, probabil, trăiesc mult mai bine decât ar fi trăit în România.
Întotdeauna pe un plan câștigi, pe altul pierzi. Depinde de fiecare persoană ce consideră că primează în viața ei privată, până la urmă. Aici nu ne referim doar la împlinirea profesională. Împlinire profesională eu consider că am avut din plin stând și în România. E adevărat că unii colegi ai mei de generație m-au depășit din punct de vedere financiar, făcând însă o muncă pe care eu nu am fost dispus să o fac, respectiv să cânt într-o orchestră. Mie mi-a plăcut să cânt solist întotdeauna. E adevărat că am și avut ocazia de tinerel. Am rămas pe ideea asta – vorba unui prieten, „idei puține, dar fixe” – și iată că am ajuns aproape de 60 de ani și încă nu m-am plictisit de ce fac. Îmi zicea un amic foarte deștept: dacă reușești în viață să faci ce-ți place și să-ți mai câștigi și existența din lucrul ăsta, ești cel mai fericit. Dacă mai ai și familie, deja e toată panoplia plină. Altfel, vei fi mulțumit pe o parte, vei fi nemulțumit pe alta și tot timpul vei avea ceva de comentat sau niște regrete. Eu nu am nici un regret.
Extraordinar!
Poate să sune a automulțumire, dar pe cuvânt că mi se pare că de-a lungul anilor am crescut, n-am regresat. Am început cu solistica, pe care o fac în continuare, la un moment dat – adică de vreo 20 și ceva de ani – am devenit parte dintr-o formație camerală care aparține de Filarmonica Transilvania din Cluj-Napoca și sunt vioara întâi la Cvartetul Transilvan, iar din ’90 predau și la facultate. Sigur că-mi aduc aminte când am dat concurs pentru a deveni cadru universitar. Trebuia să susțin o lecție, în afară de recitalul obligatoriu pentru oricine voia să intre. Mă gândeam că, dacă îmi dau un student prea bun, n-am ce să-i spun; dacă-mi dau unul prea slab, n-o să înțeleagă nimic din ce vreau eu să-i explic. Aveam un stres din cauza asta! Între timp nu-l mai am, au mai și trecut niște anișori. Din contră, acum când îi văd pe alții mult mai tineri având aceleași porniri mi se pare că am ce să le spun, pot să-i învăț din proprie experiență.
Țara noastră a fost dintotdeauna la confluența Estului cu Vestul. Acum să trecem în plan artistic. Rușii au susținut din greu excelența în artă, au făcut artiști emeriți, artiști ai poporului ș.a.m.d. Pe de altă parte, și cei din Vest – englezii i-au înnobilat pe cei importanți, făcându-i Sir sau Dame, francezii le-au dat Legiunea de Onoare… La noi e haos, cel puțin așa consider eu.
Și la noi au existat pe vremea comuniștilor titluri pentru cei din față, respectiv soliști și dirijori. Dacă ne uităm în urmă, la generația dinaintea mea – eu consider o generație cam la douăzeci de ani, nu la zece –, practic cu toții au avut astfel de titluri din partea statului, respectiv Artist al poporului sau Artist emerit, în funcție de cum au fost recomandați, probabil, nu știu criteriile. În orice caz, toți cei care au avut și au aceste titluri sunt niște personalități, în domeniul cultural cel puțin. Nu li s-au acordat aceste titluri de pomană. Artiști ai poporului erau mult mai puțini pentru că erau scutiți și de impozite, printre altele. Noi, sigur, făcând parte după Al Doilea Război Mondial din sfera de influență a sovieticilor am moștenit lucruri rele, în mare parte, dar și lucruri bune. Uite, în domeniul cultural, că despre asta discutam, faptul că am avut de-a lungul anilor continuitate. Mă refer aici la dirijori și soliști, indiferent de domeniu, că e operistic sau simfonic. Practic, oamenii aceștia au putut să își dezvolte cariera. Dar nu numai a lor, pentru că și orchestrele beneficiază de un dirijor pe care îl cunosc foarte bine. Acum, în partea cealaltă, în Vest, nu era și nu există această practică. Uite, dacă îl luăm pe Karajan – el a dirijat o viață întreagă la Berlin, nu-i așa? Pe de altă parte, Celibidache a murit ca dirijor principal al Münchenului. Așadar, au fost multe excepții la regula respectivă, însă ei nu au acordat vreo rentă viageră, ca să zic așa, în calitate de salariu, unui om care să se ocupe permanent de chestia asta – din contră, la doi-trei ani fiecare se simte oarecum gonit și forțat să plece în altă parte, lucru care nu cred că e neapărat în beneficiul celor din orchestră și nici al publicului. Așadar, am avut și noi lucrurile noastre bune. Deocamdată încă ne ținem de ele. Nu știu câtă vreme se vor mai păstra locurile de dirijori și soliști permanenți, dar mi se pare că e un lucru de laudă faptul că oferi tinerilor posibilitatea de a merge pe drumul ăsta, de a-și alege o meserie și de a face din ce în ce mai bine meseria pe care și-au ales-o. O să vedem. De-aici încolo e greu de spus ce se întâmplă, nimeni nu cred că știe.
Vom mai avea artiști de valoare, Gabi?
Da, deja avem. Să zicem generația mea, care e pe ultima sută de metri, în urma noastră avem deja o generație – iarăși, la 25 de ani distanță – de tineri care au astăzi între 30 și 40 de ani și care își fac treaba foarte bine, atât în țară, cât și în străinătate, și sunt recunoscuți la nivel mondial. Iar pe băncile facultății, ca să mă refer la încă 20 de ani mai în urmă, există speranțe că vom avea în continuare pe cine să promovăm în domeniul artistic. Sigur, aici mă refer la violoniști, pentru că pe ei îi știu mai bine, ocupându-mă de ei de atâta vreme.
Apropo de studenți și de muncă: tu cânți pe vioara lui Enescu și știu că el spunea că geniul înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație. Ești în măsură să comentezi, te rog?
Nu știu dacă procentele sunt la fel de asemănătoare între noi, mie mi se pare un pic prea multă transpirație în detrimentul talentului în aprecierile lui Enescu. Dar e clar că una fără cealaltă nu funcționează, sau funcționează doar până la un anumit nivel. Ca să fii recunoscut ca un artist complet sau cât se poate de complet trebuie să muncești, e clar că fără muncă nu merge, dar pe de altă parte cei netalentați nu reușesc să acceadă la chestia asta. Sau dacă acced durează mult prea mult și își pierd răbdarea pe drum. Și atunci, înclin să-i dau dreptate, sigur e așa – doar cu procentele am o problemă.
Tu cât lucrezi pe zi, cât repeți pe zi?
Depinde de moment. În orice caz, nu cred că există zi fără studiu. Poate doar în vacanță să mai las vioara din mână pentru câteva zile, altfel sunt cu vioara practic permanent în mână, indiferent dacă e pentru concertele mele sau pentru studenți. Eu am avut șansa să învăț cu mai mulți profesori deodată. Lucram în facultate cu unul, în particular cu altul și fiecare era supărat pe celălalt. Mi-am dat seama că cea mai bună soluție este să fac un repertoriu cu unul, un repertoriu cu altul – așa nu se mai certau. Era disputa lor didactică. Eu, care eram beneficiarul sfaturilor și îndrumărilor pe care le primeam, am considerat că e cel mai bine să fac repertorii diferite cu fiecare. La fiecare jumătate de an schimbam repertoriul fiindcă îl terminam. Volumul de muncă era altul decât dacă făceam același lucru cu amândoi. Dar asta m-a ajutat enorm, pentru că mi-am creat un repertoriu uriaș. Nu vreau să mă umflu în pene, dar chiar e mare și de multe ori mă uit la tinerii actuali care nu au chestia asta, nici chiar cei talentați. Nu reușesc să iasă din tipicul facultății, să învețe ceva pe lângă. Foarte puțini sunt cei care reușesc să iasă de acolo. Ei probabil vor și rămâne, ca soliști sau ca dirijori sau ca artiști recunoscuți. Cei care se mulțumesc să facă doar ce le propune facultatea, adică minimum necesar, nu aleg o variantă câștigătoare, pe termen lung.
Gabi, revenim la partea masonică, așa cum am început interviul? Tu crezi că lumea de astăzi mai are nevoie de Masonerie cum avea în trecut?
Sigur că are nevoie, pentru că Masoneria ne apropie. Și nu cred că zic degeaba, pentru că mie asta mi s-a întâmplat. Asta încercăm să dăm și eu, și Frații mei din Lojă, celor din preajma noastră. Majoritatea își dau interesul să aducă oameni buni și cumva să creștem ceea ce am învățat și noi. Am învățat o mulțime de lucruri. Cum spunea George, nașul meu, n-am cântat mai bine la vioară, dar am învățat o grămadă de lucruri de când am intrat în Masonerie. Or, chestia asta e obligatoriu să fie dată mai departe, după părerea mea. Că dacă nu, la ce a folosit toată istoria masonică, toate cutumele, toate obiceiurile pe care le avem? E atât de frumos, până la urmă, dacă știi să te folosești de ele în mod omenesc, nu pragmatic.
Foarte frumos spus!
Mie așa mi se pare, așa cred și consider că nu greșesc. Acuma, că nu-ți iese întotdeauna sau că nu vezi întotdeauna feedback-ul respectiv – și asta e adevărat, dar asta nu te mai obligă să continui în direcția respectivă decât până la un punct. Îl tragi de mânecă o dată, de două ori, dar dacă el nu vrea să iasă de acolo, îl lași, atâta poate. Poate că nu întotdeauna li se arată tuturor lumina. Unii sunt mai aproape de capătul tunelului, alții mai în spate.
Tu ai recomandat pe cineva în Masonerie? Ai considerat că cineva e demn să fie fratele tău?
Sigur. Am avut și am în continuare frați pe care i-am adus cu drag. N-am avut decât unul singur la care am dubii încă, în rest cu toții consider că au meritat încurajarea. Până la urmă e o încurajare din partea celui care te propune. Te încurajează să fii o persoană mai altfel decât ai fost, și nu spre rău, ci spre bine. În privința unuia consider că încă am dubii. O să vedem, poate că timpul îi va lumina căile și o să revină la sentimente mai bune.
Gabi, aș vrea să te prezinți și ca om. Ca artist te cunoaște toată lumea, ca Mason uite, începând de acum ceva mai mulți dintre nemasoni vor cunoaște că aparții Masoneriei, dar vorbește, dacă vrei, despre viața privată a lui Gabriel Croitoru.
Pot să spun că sunt căsătorit foarte fericit de o mulțime de ani, din ’86 mai exact. Suntem foști colegi, ne știm de pe băncile școlii primare, fiind concurenți în același timp, fiindcă eram colegi de generație. În clasa a XI-a ne-am împrietenit, în ultimul an de facultate ne-am căsătorit și încă nu ne-am plictisit unul de celălalt. Amândoi predăm vioară la facultate. Când eu aveam douăzeci și cinci de ani am avut-o pe Simina, fata noastră care, ce putea să facă altceva decât vioară? Unul dintre profesorii mei de la vremea respectivă, care între timp nu mai e printre noi, Ștefan Gheorghiu, mi-a zis că am avut mare noroc că i-am descoperit fiicei mele talentul la timp. A zis că sunt oameni care își descoperă talentul prea târziu și nu apucă să mai facă mare lucru cu el, vor fi nemulțumiți toată viața. „Tu ai avut norocul să-i găsești ceea ce face cu îndemânare, cu ușurință, și să mai aibă și sprijinul vostru, fiindcă sunteți în domeniu.” De altfel, majoritatea elevilor pe care el n-a mai putut să-i îndrume la un moment dat i-a direcționat către noi, considerând că nu ne-a învățat degeaba ce știam, să-i ducem mai departe moștenirea didactică. Simina a ajuns și ea să cânte, este angajată la noi la facultate, la catedra de muzică de cameră, fiindcă eram prea mulți Croitori la vioară și n-a mai încăput. Își face foarte bine treaba ca solist, cântă foarte frumos. Are și ea, la rândul ei, o fată de opt ani alături de care am apărut deja pe scenă, cântând trei generații la rând. E o chestie extrem de rară. Eu, de exemplu, n-am avut antecedente muzicale în familie – mă refer la profesioniști. Fiica mea ne-a avut pe amândoi. Cea mică o are și pe mama ei, și pe noi, deci suntem chiar trei generații și am cântat deja. Apare din ce în ce mai des pe scenă fără nici un fel de problemă, cu dezinvoltură, pentru că la vârsta asta habar n-ai de emoții. Nu-ți e frică de scenă, nu-ți e frică de lume, mai ales când îi ai împrejurul tău pe niște oameni pe care îi cunoști din casă și alături de care ea se simte în siguranță, deci n-are nici un fel de problemă în a cânta pe scenă. Îmi aduc aminte la primul recital al Siminei, când avea cam 8-9 ani, la sfârșit i-am făcut un fel de agapă, și a venit să mă întrebe: „Tată, noi avem emoții?” Și zic „Dar ce-ți veni cu chestia asta?” „Uite, doamna de acolo m-a întrebat dacă am emoții.” „Și tu ce ai zis?” „N-am știut ce-s alea, am venit să te întreb – avem sau n-avem?” „Du-te și spune-i că n-avem.”
Îți mulțumesc încă o dată, Gabi, pentru onoarea pe care mi-ai făcut-o și ai făcut-o audienței noastre. Nu e un lucru comun ca un Maestru să vorbească despre două domenii care se întrepătrund la tine, în tine, Masonerie și muzică, muzică de înaltă clasă. Sunt onorat, îți mulțumesc mult, Gabi.
Mulțumesc și eu!
