GUSTAVO RAFFI
Mare Maestru din Trecut, Grande Oriente d’Italia
Director de Onoare, Revista FORUM MASONIC
Titlul special al acestui Convent al Marii Loji este: „Etica libertăţii, Etica responsabilităţii“. Acest titlu nu a fost ales la întâmplare, nici nu este bazat pe retorică: a fi liber înseamnă a purta povara unei responsabilităţi etice majore. Aşa cum a spus George Bernard Shaw – atât ironic, cât şi drept – „Libertatea înseamnă Responsabilitate şi de asta majoritatea oamenilor o ocolesc“. Într‑adevăr, etica libertăţii şi responsabilităţii implică dedicaţie, timp, pasiune şi devotament. Înseamnă investigarea adâncurilor lucrurilor pentru a pune întrebări cu bătaie lungă. Metoda de urmat a fost descrisă de Antoine de Saint‑Exupéry, când a scris: „Dacă vrei să construieşti o corabie, nu trimite oamenii să adune lemn şi nu le da sarcini şi muncă, ci mai degrabă învaţă‑i să tânjească după nesfârşita imensitate a mării. Îndată ce această sete a fost trezită în ei, vor începe să construiască corabia“.
Din acest motiv, societatea are nevoie de cuvintele şi acţiunile noastre. Numai Maeştrii adevăraţi pot spune cuvinte şi duce la bun sfârşit acţiuni cu tenacitate şi curaj. Iar noi vrem să fim braţul speranţei în această sarcină, nu partea bolnavă. Vrem să fim o voce fermă şi clară, care cere să fie ascultată în toată zarva care nu urmăreşte decât să creeze confuzie în conştiinţa omului. Vrem să fim dintre cei care încearcă să decidă destinul lor – cu libertate şi responsabilitate – şi noi nu vrem să ni se pună botniţa. Noi vrem să fim Lumina pentru o societate care se împiedică căutând etica, care se uită după etică – uneori disperat – dar nemaiştiind ce este etica sau unde este!
Etica zilei de azi este o problemă spinoasă şi care sperie. Pentru acest motiv, în această perioadă, subiecte etice sunt discutate de toată lumea şi apar ades în articole de ziar. Dar peste toate, etica este în mintea multor indivizi îngrijoraţi, care notează – cu tristeţe – că etica este tot mai mult absentă din viaţa publică şi privată. Însă viaţa privată şi publică fără etică duce inevitabil la un vacuum de motivaţii care stau la baza acestei decadenţe şi distrugeri a Statului, a societăţii sau a omului. Evident, noi trăim într‑o societate lichidă, cum bine a fost definită, o societate în care gândul rătăceşte, unde totul – chiar şi situaţiile politice – riscă să fie gelatinoase, prost definite. Totuşi, datorită unei asemenea situaţii, nu se schimbă sarcina noastră. Din contră, sarcina noastră – sarcina Francmasonilor – este să reconstruim etica piedută, dând loc libertăţii şi responsabilităţii. Acesta este motivul pentru care, dacă suntem puşi în faţă cu o clădire cu geamuri sparte, trebuie să nu spargem şi geamurile rămase. Într‑adevăr, trebuie să reparăm geamurile sparte. Apoi clădirea va fi din nou normală. Lăsând deoparte metaforele, repararea geamurilor sparte înseamnă absorbirea categoriei aristotelice a relaţiei – cu ceilalţi, cu lucrurile, cu lumea, nu pentru a distruge, ci pentru a reconstrui. Numai pornind de la relaţii este posibil să avem experienţa adevăratei etici, etica libertăţii şi responsabilităţii, care poate restaura acea „clădire cu geamuri sparte“ precum a devenit societatea noastră, Statele noastre, omenirea noastră.
Etica – să nu o confundăm cu morala – este, fără îndoială, cadrul unui Stat, al unei societăţi, şi un bărbat dispus să se definească astfel, Giuseppe Mazzini – în mod trist uitat de aproape toată lumea –, a reamintit acest concept când a plasat etica la baza acelei „religii civile“ în care avea încredere, pentru ca nou‑unita Italie să prospere. Etica este reunirea tuturor acelor valori umane şi civile care caracterizează viaţa într‑o comunitate şi, cu ea, viaţa individuală. Este aproape superfluu să vă reamintesc vouă aceste valori: onestitatea, curajul, simţul civic, iubirea de aproape, frăţia universală, respect pentru cei care sunt diferiţi de noi, generozitate, altruism, simţul sacrificiului, toleranţă, sensibilitate religioasă şi aşa mai departe.
Etica este făcută din aceste valori – simple, de bază, dar sculptate în inimile noastre precum „Tablele Legii“. Nimic altceva nu e nevoie să facă etica. Aveţi grijă, totuşi, căci etica inspirată de credinţa religioasă e asemenea eticii seculare. În cartea sa intitulată Spaccio de la Bestia Trionfante, filosoful italian Giordano Bruno scria foarte clar: „Zeii nu se înfurie pentru o ocară sau o ofensă adresată lor; zeii se înfurie când se iniţiază acţiuni ce creează disensiuni în coeziunea socială, slăbesc Statul, Legea, Justiţia. Nu există asemenea lucru precum o religie adevărată sau falsă (şi cine ar putea spune – când vine vorba de credinţă – ce e adevărat şi ce fals?) Există, în schimb, religii folositoare şi religii dăunătoare. Iar eficienţa unei religii poate fi măsurată numai după efectele pozitive sau negative pe care le produce într‑o societate“. Acţiunile contează. Răsplata trebuie să meargă nu la cei ce au „vindecat un olog“, ci la cei care şi‑au eliberat ţara şi vindecat un suflet tulburat“.
Totuşi, remarca amară dar spontană este că etica, această aspiraţie de a trăi etic, pare să fie străină societăţii noastre, Italiei aşa cum este acum. Valorile menţionate de Mazzini par a fi distanţate de sentimentul public. O lume de oameni corupţi, oameni care se dau mari, ticăloşi, hoţi de nimic şi indivizi deştepţi, pare să îi învingă pe acei oameni de onoare cărora Mazzini voia să le încredinţeze soarta ţării sale – a ţării noastre. Această ţară pare să fie distantă, dacă nu de‑a dreptul străină, acelor oameni plini de bunăvoinţă, cei cu o inimă pură şi cetăţeni adevăraţi. Pentru acest motiv, lipsa de comportament etic este o adevărată boală socială. Aceasta nu este o problemă de neglijat, căci lipsa comportamentului etic provoacă slăbirea justiţiei. Dar „fără justiţie, ce este Statul, dacă nu o bandă de hoţi“ – acestea sunt tristele şi profeticele cuvinte ale Fericitului Augustin, unul dintre Părinţii Fondatori ai Civilizaţiei Occidentale şi Creştinătăţii. Dacă nu există încredere în Stat şi în justiţie, se poate spune – generalizând o afirmaţie faimoasă a lui Feodor Mihailovici Dostoievski – că „totul este permis“. Şi „permisiunea“ generalizată conduce inevitabil la haos, lupte între grupuri şi o situaţie socială degenerată şi degenerând, în care – după cum a scris Hobbes – „homo homini lupus” („omul e lup pentru om”). Această propoziţie poate fi – cu tristeţe – confirmată astăzi. Mai degrabă, este necesar să restaurăm responsabilitatea gândirii faţă de situaţia curentă şi să recuperăm valoarea indivizilor – a fiinţelor umane, dincolo de grupuri etnice, ideologii şi societăţi. Acesta este singurul fel de a reacţiona la noul nihilism, care pentru multă vreme a proclamat depăşirea indivizilor, anihilarea tuturor valorilor etice şi, cu ele, anihilarea justiţiei.
Noi ştim, totuşi, că responsabilitatea gândirii şi fiinţelor umane este prea des uitată. Dar, ca Francmasoni, noi nu putem accepta ceea ce se întâmplă – în fapt, trebuie să respingem asta cu toată forţa. Noi susţinem rolul central al eticii, cultura eticii şi prioritatea eticii laice, inteligente şi de bătaie lungă. Ea este distilată – istoric – din culturile greacă şi latină, crescând din cele mai bune elemente ale tradiţiei iudeo‑creştine, din spiritul cavaleriei medievale, din visul renascentist al omului în centrul universului, din curajul eroilor din secolele al cincisprezecelea şi al şaisprezecelea (gândiţi‑vă la Galileo Galilei şi Giordano Bruno), dintre acei atleţi ai inteligenţei (intelectualii Iluminismului) şi dintre Părinţii mişcării italiene Risorgimento: toţi aceia care şi‑au sacrificat tinereţea, viaţa, familiile şi averea pentru etica unei noi Italii. Au făcut asta fără ezitare, fără să păşească înapoi, fără compromisuri şi fără să fie distruşi. Trebuie să asimilăm experienţa lor ştiind că ceea ce contează cu adevărat nu este cunoaşterea cumulativă, ci preţul ce l‑am plătit – şi vom continua să‑l plătim – pentru ceea ce credem noi că este drept să gândim, rostim şi făptuim. Giordano Bruno a scris în cartea sa intitulată Oratio Valedictoria: „Muncind, am profitat; suferind, am avut experienţe; trăind în exil, am învăţat”. Aceasta este calea pe care toţi oamenii cu îndoieli trebuie să o parcurgă.
Asta este şi calea etică la care ne uităm şi care constituie propria noastră istorie, deşi uneori pare o etică minimă. De fapt, este o cale plină de provocări decisive: de la bioetică la libertatea de a gândi, de la politică intenţionată ca proiect şi destin, nu numai birocraţie, la subiectele importante privind mediul înconjurător şi relaţiile între popoare. Această cale – care pare a fi o „etică minimă“ – se dezvoltă prin căutare şi dialog. Trece dincolo de diferenţe – dincolo de orice diferenţe – în numele singurului Panteon pe care îl recunoaştem, care e redus la un cuvânt: omenire. În numele omenirii, ceea ce pare „minim“ e de fapt „maxim“. A înţelege asta e un semn de înţelepciune; a avea această experienţă în vieţile noastre de zi cu zi este un semn de mare putere a minţii. Noi am învăţat asta din munca Lojilor noastre şi, din acest motiv, ne putem confrunta cu problemele etice evitate de mulţi – inclusiv de Biserică – fără să punem întrebările corecte şi fără să pretindem că putem da răspunsurile corecte. Noi punem întrebările corecte de multă vreme şi am încercat să oferim răspunsuri posibile alegând să „zburăm în înălţimi“ precum vulturii, lăsându‑i pe alţii să zboare jos, precum găinile.
În virtutea acestei aspiraţii către etică, noi reafirmăm cu putere nevoia – cel puţin pentru Italia – unei cotituri etice, care include pe toată lumea într‑un fel responsabil: de la politicieni la cetăţeni, de la intelectuali la muncitori, de la studenţi la femei, tineri şi oameni care au migrat în Italia. Este o cotitură calitativă. Din numai câteva rânduri scrise de către Lewis Mumford, noi realizăm că opusul se întâmplă; cultura şi societatea sunt tot mai mult interesate de cantitate şi tind să ignore calitatea. Trebuie să avem curajul etic, totuşi, să afirmăm primatul calităţii; calitatea gândirii şi calitatea vieţii. Fără aceste două elemente, riscul de întoarcere la comportamente iraţionale, la ură şi violenţă este foarte ridicat. De asta este necesar să optăm pentru calitatea care cere, în primul rând, să abandonăm limbajul singurătăţii şi să ne deschidem lumii şi altor oameni. Totuşi, a ne deschide lumii şi altor oameni înseamnă să ne dezvoltăm abilitatea de a simţi uimire; exact cum facem în timpul iniţierii. Din acest motiv – crezând că visele şi uimirea sunt similare – trebuie să urmăm aceeaşi cale a maeştrilor viselor, pentru a putea deveni maeştrii viselor, oameni care cred că istoria este calea care continuă prin iarbă; nu ştim unde duce, dar suntem convinşi că va fi plăcut să parcurgem o asemenea cale. Cum spunea Fratele Goethe: „Continuăm pe calea noastră fără frici. Întotdeauna vă cerem să fiţi plini de speranţă“.
Aşa cum visul, speranţa şi simţul etic sunt pietrele unghiulare ale învăţării şi căutării masonice, după cuvintele socratice: „O viaţă fără căutare nu merită trăită“. De asta noi, ca Francmasoni, suntem neliniştiţi, liberi de dogme, oameni care nu vor să se mulţumească cu altceva decât cu cele mai bune, care caută ce e mai bun pentru ei şi pentru alţi oameni. Dar a căuta nu ne face necredincioşi. Francmasoneria nu este – cum unii au spus în mod greşit – multiplicarea relativismului şi mama nihilismului. Din contră, deşi Francmasoneria – cum a spus Voltaire – a apărat, apără şi va continua să apere largul spectru al valorilor altor oameni, asta nu înseamnă că renunţă la valori. Asta nu înseamnă că Francmasoneria crede că oamenii trebuie să nu aibă valori. Nu înseamnă că, după Francmasonerie, viaţa publică trebuie să fie o junglă, unde cei mai puternici, cei mai violenţi sau cei mai inteligenţi răzbat. De fapt, Fracmasoneria crede, ca Václav Havel, că: „Fără valori şi obligaţii morale, împărtăşite şi înrădăcinate adânc, nici legea şi nici guvernul democratic sau economia de piaţă nu vor merge bine“. Francmasoneria pune în miezul său un comportament etic compus din valorile eterne ale omului; acele valori care îi fac pe oameni oameni. Pe de altă parte, nu poate fi cunoaştere a cuvintelor pierdute – tocmai simbolul căutării – fără o nesfârşită dragoste de om, fără ezitare şi fără îndoială. Pentru asta militează Francmasonii, împotriva celor care se îndoiesc sau se împotrivesc lor în toată lumea. Nu este un accident că Francmasoneria a fost acuzată şi persecutată de toate regimurile totalitare în care etica a fost sacrificată în numele ideologiei bazate pe instituţii, birocraţie şi dogme politice şi teoretice, nu bazate pe om. Pentru a urma această etică, Francmasoneria a plătit un preţ foarte ridicat: pe câmpuri de luptă, în lagăre de concentrare, în camere de tortură, în exil, în faţa plutoanelor de execuţie. Preţul plătit de Francmasonerie în fiecare zi este marginalizarea sistematică, discreditarea, respingerea și dispreţul. Aceşti mari eroi – pe care lumea nu îi comemorează – sunt în inimile noastre şi sunt printre noi, în mod ideal, şi ne roagă să fim ca ei.
Într‑adevăr, Francmasoneria urmează calea lor, urmărind principii etice neschimbate. Foloseşte metoda ezoterică tipică Francmasoneriei şi iese din Tradiţie. Este o metodă care nu are nimic de‑a face cu formele religioase, cvasi‑religioase sau oculte. Francmasoneria nu e o Biserică sau aurul de la capătul curcubeului, folosit să înşele sau jefuiască oamenii care şi‑au pierdut speranţa, care sunt frustraţi sau creduli. Ezoterismul este o valoare etică concentrată pe imaginea unui om împlinit, care are rezultate prin îmbunătăţirea rezultată din practica rituală şi studiul simbolurilor. Simboluri care nu sunt formule magice sau porcării spiritiste, să înţelegem clar asta, dar obiecte materiale şi expresii lingvistice – adesea jucate sau rostite –, prin care noi percepem acele valori eterne care stau la baza eticii universale.
Toate simbolurile folosite de Francmasonerie, la fel ca formulele rituale, vizează plenitudinea, demnitatea, simţul transcendenţei, respectul pentru om şi natură, toleranţa, frăţia, perfecţionarea indivizilor şi comunităţilor, înţelepciunea. Acestea sunt virtuţile pe care le‑am dori la baza oricărei societăţi şi fiecărei fiinţe vii. Pentru acest motiv, un mare cărturar renascentist precum Girolamo Cardano, scria că „viaţa umană e simbolică; cei care nu o înţeleg nu sunt oameni“.
Pentru acest motiv, unul dintre subiectele asupra cărora Marele Maestru a insistat întotdeauna şi va insista întotdeauna este absoluta respectare a Ritualului şi practicii esoterice la diferitele Grade, la fel ca înţelegerea culturii Masonice ca o cultură etică. Şi că ambele sunt absolut inseparabile, pentru că ambele sunt mesajul nostru: un mesaj de vitalitate şi speranţă pentru o societate extenuată şi lipsită de motivaţie.
Aceste valori propun, mai înainte de toate, un mesaj de libertate. Într‑adevăr, libertatea este chiar esenţa Francmasoneriei. Dacă etica este etică adevărată, transmite libertatea. Unde libertatea nu înseamnă haos, anarhie sau egoism, ci mai degrabă datorii şi responsabilităţi: datoria de a fi fericit cu alţii şi pentru alţii şi respnsabilitatea de a atinge fericirea individuală şi comună prin relaţii umane şi o altă sensibilitate către lume. Asta înseamnă că scopul nostru este să schimbăm lumea, să facem lumea mai dreaptă şi fericită, deci mai liberă. Până când Frăţia nu va atinge asta, niciun fel de libertate adevărată nu va exista. Câtă vreme nu vor avea toţi condiţii decente de trai, nu va exista libertate. Câtă vreme nu va exista toleranţă, nu va exista libertate şi nu va exista fericire.
Pare evident, dar nu este. Dacă – aşa cum a scris Rousseau – „Oamenii se nasc liberi; dar peste tot sunt în lanţuri“. Şi lanţurile nu sunt numai lanţurile grele ale închisorilor şi lagărelor de concentrare, dar şi lanţurile mai uşoare ale controlului mass‑media şi urii, care în mod subtil prinde mâinile şi minţile celor mai slabi, ceea ce îi poate face slavi fără să îşi dea seama. De asta trebuie să înţelegem ce e libertatea, să o trăim până la capăt şi să fim gata să luptăm ca toţi să o poată obţine. Acesta este secretul antic pe care Francmasonii îl poartă în inimile lor şi transmit tuturor celor ce vor să parcurgă, cu ei, o cale comună. Şi gândesc, cum fac Francmasonii şi cum a zis Kant, că „omul nu e un mijloc, ci un scop“ şi că viaţa merită trăită pentru a obţine acest scop. Cu asta în minte, Francmasoneria se ridică la nivelul provocării pentru un comportament etic care e şi libertate şi responsabilitate, invitând toţi oamenii care sunt liberi, puternici şi pregătiţi să o accepte, să intre în Francmasonerie, plătind preţul pentru această provocare, dacă e necesar. Mai multă libertate şi mai multă responsabilitate: aceasta e provocarea noastră de la Rimini, către societatea italiană.
Noi suntem conştienţi că asta implică un exemplu dat altora şi purtând – totodată cu Umilinţa – binevenita dar dificila povară a rigorii şi milei, fără de care nici libertatea şi nici responsabilitatea nu pot exista. Şi nici etica adevărată.
Doresc să trag o concluzie la aceste remarci, citând o afirmaţie plină de înţeles a unui scriitor care a îmbrăţişat multe valori ale ezoterismului, înţelepciunii, eticii, libertăţii şi responsabilităţii. Paolo Coelho scrie: „Nu regret momentele în care sufăr; port cicatricele pe mine, ca şi cum ar fi medalii, știu că libertatea are un preţ mare, la fel de mare ca sclavia. Singura diferenţă este că plăteşti pentru ea cu plăcere şi cu un zâmbet, chiar dacă zâmbetul e scăldat în lacrimi“.
(Retipărire din Revista FORUM MASONIC Nr. 40)
