ANDREI MERCHEA
M.Ven, Loja Forum Nr. 64, MLNR
Doresc „La multă viață în ani!“ Revistei Forum Masonic cu ocazia celei de-a 64-a apariții, o cifră specială pentru Atelierul nostru. Fac această urare în numele RL Forum 64 București și a fraților ei. Îl felicit pe Fratele Claudiu Ionescu pentru neobosita preocupare de a pune educația masonică pe primul plan atunci când vine vorba de buna informare a Fraților, creionarea punctelor de bază care constituie o conștiință fraternă colectivă și o preocupare față de preceptele Francmasoneriei. Felicit constanța membrilor redacției și colaboratorilor care au vegheat de-a lungul anilor la trecerea comunității masonice din România de la o asimilare de informații cu caracter esoteric la înțelegerea conținutului lor dincolo de „epidermă“.
Contextul pandemic și post-pandemic a amplificat prin lipsa unui schimb viu de gânduri și emoții (care să anime pornirea de a actualiza în permanență cunoștințele doar anunțate spre reflecție în ritual din Ținută) prăpastia dintre membrii Ordinului și simbolistica masonică. Evident că putem rosti frazele din ritual ca pe niște texte predefinite, dar fără a procesa organic tâlcul ceremoniilor, semnelor, cuvintelor, emblemelor ne vom simți nemodificați pe interior. Chiar dacă, de multe ori, repetarea exterioară a anumitor acțiuni și cuvinte poate dicta și temperatura noastră internă, e greu să repetăm niște lucruri fără să le cunoaștem proveniența și sensul pentru contextul vremurilor în care au fost create. Nu îndemn spre o diminuare a importanței memorării și redării exacte a ritualului. Cred însă, cu o exprimare mai frustă, că memorarea și înțelegerea a ceea ce scoți pe gură merg mână în mână spre o trăire adevărată a acestui mod de viață pe care l-am ales și ni l-am asumat.
Îmi vine acum în timpul acestui dicteu, pe care aleg să-l împărtășesc fără filtru, un pasaj din Masoneria și înțelesul ei tainic, scrisă de W.L. Wilmshurst:
„Noi ne întâlnim în Loji în mod regulat, îndeplinim ceremonialul și repetăm formulele noastre catehetice noapte de noapte, într-un grad scăzut sau mai ridicat de inteligență și de perfecțiune verbală, și acolo se sfârșește activitatea noastră, ca și cum aptitudinea de a îndeplini această activitate în mod lăudabil ar fi însăși desăvârșirea lucrării masonice. Rareori sau niciodată folosim întâlnirile din cadrul Lojilor – dedicate acum aproape exclusiv săvârșirii ceremoniilor – pentru a împlini și celălalt scop la fel de important pentru care au fost gândite: „explicarea Misteriilor Ordinului“ și poate că neglijarea acestora de către noi se datorează faptului că nu am înțeles cum se cuvine ce reprezintă acele Misterii în care Ordinul a fost gândit inițial să ne introducă“.
Mă bucur să constat că reviste ca „Forum Masonic“ coagulează frați care îndreaptă bucuroși această deficiență evidentă simțind apartenența la Ordin ca un scop care i-a adus în prezența a ceva mai însemnat decât ce cunoșteau înainte și care i-au ajutat pe toți Frații care le parcurg paginile să treacă dincolo de stratul de vedenie al unui simbol.
Simbol sau vedenie este titlul unei cărți scrise de prozatorul și romancierul român Dan Stanca, un adept al gândirii ezoterice a lui René Guénon. Recunosc că o rătăcisem prin rafturile bibliotecii de acasă după ce o cumpărasem în urmă cu vreo șase ani, atras de această alăturare cu scop antitetic simbol-vedenie. Asemenea unei vedenii, mi s-a părut că a avut un licăr viu când mi-a căzut de pe raft direct în mâini în timp ce săpam după niște texte ale unor spectacole pe care trebuie să le reiau odată cu redeschiderea teatrelor. Am fost amuzat să văd cum suma unor frământări ale mele acumulate în această perioadă pandemică își găsesc sinteza în aceste două cuvinte. Am fost surprins de faptul că toate căutările mele de a înțelege tulburările comportamentale din această perioadă, ignoranța și energia dezbinătoare a oamenilor își au rădăcinile în confuzia dintre acești doi termeni. Aveam simbolul care mă ducea cu gândul la simbolism, acest veritabil alfabet cu literele căruia decriptăm preceptele și învățăturile masonice. Simbolismul este și o formă de scriere. Putem oare inversa aserțiunea, spunând că și scrisul și cititul, din antichitate până în prezent, sunt forme ale simbolismului? La urma urmei, tipurile de scriere de azi reprezintă evoluția hieroglifelor care sunt tot simboluri, deci au caracter simbolic. Ne exprimăm gândurile prin utilizarea unei limbi vorbite care are tot caracter simbolic; altfel nu ar fi trebuit să o învățăm ca să înțelegem și să fim înțeleși. Un sunet pronunțat este scris cu una sau mai multe litere. Un cuvânt generat de gând este scris cu niște litere, simboluri care redau acel gând. Așadar, extrapolând, dobândim cunoașterea prin acest cod al simbolurilor… în măsura în care am învățat să folosim această trusă cu instrumente.
Lipsa înțelegerii funcționale a simbolurilor duce la lipsa de cunoaștere pe orice palier fie el științific, lingvistic, tehnic etc. Cu toate acestea ne avântăm – mai vizibil în ultima perioadă când lupa este pusă pe reacția umană la necunoscut – în subiecte pe care nu le înțelegem. Nu facem distincția între cunoaștere și opinie, neavând exercițiul de a stabili care sunt relațiile cauzale din spatele unui fenomen. Nu ne încurcă aceste mici detalii impalpabile în universul nostru străbătut de explicații palpabile, la primul strat. Ne impunem opiniile fără nici un fundament, punându-le pe același plan cu punctele de vedere ale unor oameni cu expertiză. Societatea noastră dezvoltă o boală socio-educațională: avem vedenii pe care le confundăm cu cunoașterea. Bagatelizăm cunoașterea științifică contraintuitivă care ne expune autosuficiența. Preferăm vedeniile cu iz științific pentru că se apropie mai mult de instinctele noastre. Astăzi, lumea nu vrea să mai fie deranjată în orgoliu dacă și-a format o opinie. Are de defilat cu ea pentru a-nhăța bășicuța de săpun a gloriei (mă duc ușor cu gândul la celebrul personaj shakespearian Jacques Melancolicul care azi e Melancolicul căruia știința îi vine direct pe canal astral după 40 de grade) în discuțiile de sâmbătă în care vrea să-l pună cu botul pe labe pe tata-socru și după în fața blocului la bere cu vecinii să fie fals scârbit de ignoranța lor. Nu mai poate cineva să vină să-ți dărâme turnul de cărți de joc construit pe idei puține și repetitive. Opinia ta trebuie confirmată în veacul vecilor. Suntem atât de ocupați să ne întreținem vedenia că am trăi, încât atunci când deschidem un ziar, un site, teleVEDENIA, vrem doar să ni se confirme că avem dreptate în tot ceea ce facem.
Acesta e momentul în care mi-am recentrat atenția pe societatea inițiatică din care facem parte. Scopul era căutarea influenței benefice pe care aceasta o are asupra lumii profane prin exportarea valorilor sale, implicit caracterele și intelectele șlefuite ale fraților. Din păcate, mi-am adus aminte că și organizația noastră a fost racordată la acest tip de vedenii care înlocuiesc cunoașterea cu pseudo-cunoașterea. Principiul vaselor comunicante nu ne-a iertat. Francmasoneria își selectează oamenii tot din rândurile profane, iar fluxul de tare morale și intelectuale a fost peste capacitatea de filtrare calitativă a ORG-ului. Decadența pe care o reliefam e efectul unui proces pe termen lung și a derivat din faptul că unii „frați“ care au păcălit sita au generat la rândul lor aceleași modele. Unii dintre ei, însărcinați să ne administreze destinele au preluat doar litera sau forma ca atare și au eliminat caracterul simbolic. Ori ca să-l citez pe Dan Stanca, fiindcă tot mi-a plăcut cartea lui, „Când forma nu mai e simbol, nici conținutul nu mai e Dumnezeu“. Consecințele se văd astăzi. Azi avem un procentaj considerabil de oameni care înțeleg adevărata filozofie și semnificația Frăției doar executând convențional, mecanic ritualul și cuvintele sale, care pronunțate în cunoștință de cauză ar fi adevărate chei de rezonanță. Aceștia sunt captivi vedeniei conform căreia ei ar fi dobândit cunoașterea simbolică.
Haideți să trecem pe curat obișnuința de a reflecta asupra simbolului ca fundament Divin al virtuților către care tindem în calea noastră spre Lumină. Samuel Beckett spunea: „Aerul e străpuns de țipete, dar obișnuința e o mare surdină“. Cu alte cuvinte, din cauza acestui tip de obișnuință nereactivă, țipetele care exprimă suferință au ajuns inaudibile. Dacă tot replantăm rădăcini, haideți să facem din înțelegerea simbolului o obișnuință care să rupă orice platitudine și care să ne stimuleze reacția promptă în fața ignoranței și tendinței de a controla prin privarea de educație.
Cuvântul simbol provine din termenul grecesc sym-ballein care înseamnă a lega, a reuni cele despărțite. Simbolul devine liant între două obiecte, două entități, două lumi care puse împreună dau ceva mai important. El cere de cele mai multe ori un antrenament al simțului critic întrucât asociază idei disparate. De exemplu, un porumbel alb care își face cuib într-o cască de soldat e un simbol al păcii de după război. Dacă în accepțiunea profană simbolul reprezintă ceva prin asemănare exactă, în accepțiunea inițiatică el reunește semnificații atât din spațiul material cât și din cel spiritual. Iată cum din simbol doar al ferocității în simbolistica profană, leul este asociat în simbolistica masonică și cu regalitatea, noblețea, soarele și înflăcărarea.
Simbolul este ceva care înlocuiește, reprezintă sau amintește de altceva, din nou, nu printr-o asemănare exactă, ci prin o asociere de idei, în special când e vorba de un obiect care reprezintă ceva abstract cum ar fi o calitate, un defect sau o condiție. Astfel, avem virtuți esențiale în practica noastră pentru care avem o multitudine de asocieri cu anumite obiecte. Echerul, simbolul drumului drept în acțiune, capătă prin asociere înțelesul de echitate. Compasul este un simbol al măsurii, al autocontrolului de care trebuie să dăm dovadă în drumul nostru drept, deoarece pierderea măsurii chiar și în drumul drept conduce la fanatism, reacții extremiste așa cum orice lucru bun, când nu e socoteală, se transformă în rău. Prin asociere cu omul, compasul are un cap și două brațe, care în deschiderea lor cea mai mare arată limita până la care poate ajunge mintea omenească.
Virtuțile simbolizate de echer și compas nu ar avea nicio valoare dacă nu ar fi subordonate Adevărului Divin, Revelator simbolizat de Cartea Legii Sacre.
Simbolul se dezvăluie printr-o condiție proprie punând la încercare modul de gândire asociativă a inițiatului atunci când învăluie o relație de semnificare cu altceva decât ea. Dacă ne ducem cu gândul la adevăratele bijuterii ale lojii în concepția fratelui Oliver Day Street, observăm această dezvăluire și învăluire în același timp a sa. Vedem moralitatea simbolizată de echer, egalitatea simbolizată de nivelă, integritatea, verticalitatea specifică firului cu plumb, condiția omului cu o minte încă neșlefuită dar cu un caracter veritabil reprezentată de piatra brută, condiția omului educat – cu calitățile sale native grădinărite – simbolizată de Piatra Cubică și orice sursă de asimilare a Adevărului Revelator oferită lucrătorului angajat în construcția templului simbolizată de planșa de trasat. Aparenta dezvăluire ne trimite pe o pistă falsă, în sensul în care, dacă ne raportăm doar la această realitate vizibilă ratăm realitatea diametral opusă dinspre care atenția îți este cu ușurință deturnată dacă te mulțumești doar cu niște semne în sine, niște vedenii, cu doar una din părțile disparate ale symbollonului. Făcând asocierea supremă construcție templu – construcție caracter concept primordial al masoneriei speculative vei reuși să corelezi și loja cu societatea umană. Așa vei ajunge de la bijuteriile lojii la bijuteriile oricărei națiuni: un popor onest, veritabil, care, deși încă needucat, devine un respectabil angrenaj cetățenesc rafinat, cizelat prin învățarea marilor Adevăruri Revelatoare care îi conferă educație și antrenament mintal și care este caracterizat prin conduită morală, egalitate în fața legii și verticalitate. Iată cum simbolul se afirmă ca un termen posibil de perceput însoțit de o nuanță de neperceput pentru cel ce nu-și ascute puterea de a discerne.
Pentru a rămâne simbol, acesta trebuie să mențină distanța necesară între realitatea vizibilă și realitatea invizibilă (acel pachet de oportunități care așteaptă momentul prielnic de șlefuire personală pentru a ieși la iveală). Doar astfel înțeles, el ne va modifica real. Tocmai în respectarea acestei distanțe rezidă inefabilul învăluirii. Dezvăluirea periculoasă silește nașterea gândului într-un costum care nu-i vine dar arată frumos. E o vedenie estetică. Misterul modificator devine nedumerire, apoi pe măsură ce degradarea se accentuează – stupoare, indignare, revoltă. Dar ce frumos ne fură iluzia faptului că am înțeles tot. Ce frumos ne este coafat ego-ul! Incapabili de a trece dincolo de estetic, de acel scurt și trecător frison pe care ni-l transmite o imagine, nu realizăm că importanța acelui frison nu constă în emoționarea sau hrănirea mândriei creierului, cât în producerea unui șoc pe care ar trebui să-l resimțim nu numai la nivel mintal. Șocul constă în dislocarea zăcămintelor de suficiență. Doar așa putem ajunge la o versiune mai bună a noastră. Încercând să descifrăm simbolurile, evităm acea suprapunere dintre cele două realități – vizibilă și invizibilă – care le transformă în vedenii. Cred că acest set de instrumente poate reîntări fratele ca parte din Fraternitate și reîntări poziția Francmasoneriei ca bastion al binelui și progresului umanității.
Odată asumate aceste valori, ele pot îndepărta și vedeniile din lumea profană. Firește, sarcina va fi dificilă, lesne destituibilă într-o lume în care acoperirea unor idei nu se realizează prin consensul intuiției intelectuale ci prin îngrămădirea de probe sub marele nas al scepticismului colectiv. Nu se mai caută informații pentru că se știe tot. Dacă ne dă medicul o veste proastă, vom găsi anticorpii în internet, fiindcă suntem convinși că acolo noi controlăm realitatea.
Dar știu, frații mei că atunci când ne gândim cu toții la același lucru generăm o energie transformatoare, capabilă să elimine chiar și vedeniile analfabetismului informațional care va vrea să-și bage pumnul în gurile celor care văd lucrurile și din alt unghi. Să nu uităm că ne propunem ca prin acest mod de viață ales să găsim o alegorie a existenței umane și implicit direcția care trebuie aleasă pentru arta de a trăi mai bine.
