CLAUDIU IONESCU
de vorbă cu
Acad. Prof. Dr. IRINEL POPESCU
cu ocazia anuversării a 70 de ani
Spre sfârșitul anului 1997, eu am devenit Secretarul Lojii „Phoenix”, din cadrul MNLR, iar Oratorul Lojii era profesorul Irinel Popescu, întemeietor de școală în domeniul medicinei de top. În urmă cu exact douăzeci de ani, profesorul mi-a acordat un interviu în revista „Forum Masonic”. Cu oameni de calibrul domniei sale, Masoneria Universală a căpătat identitate și s-a impus ca structură inițiatică de elită. Irinel Popescu este constructor prin vocație.
Domnule profesor, recent ați împlinit vârsta de 70 de ani – o viață de om dedicată salvării de vieți omenești, o viață dedicată studiului, cu ore nenumărate petrecute în sala de operație. Să fiți sănătos, domnule profesor, și să aduceți sănătate pacienților dumneavoastră! La mulți ani fericiți vă doresc!
Mulțumesc foarte mult. Și dumneavoastră aceleași bune urări, și tuturor celor care urmăresc.
Mulțumesc. Ca profesor universitar, academician, director de centru medical și chirurg de top aveți o viziune de ansamblu asupra medicinei românești și sunteți o voce cu o incontestabilă autoritate și experiență. Ne puteți spune, grosso-modo, care sunt plusurile și minusurile acesteia?
Cu permisiunea dumneavoastră, aș începe printr‑un fel de butadă poate puțin neavenită, dar n-am rețineri s-o spun. Am auzit-o și eu de la un bătrân radiolog care fusese sportiv în tinerețe și care ne povestea despre celebrul fotbalist Petschovschi care înainte de fiecare meci le spunea patronilor: „Eu știu să joc și de 500 de lei, și de 2000”. Astfel că medicina e un sector dependent, ca multe altele – poate chiar mai mult –, de buget. Bugetul în România e cel pe care-l știți, adică, în termeni de comparație, printre ultimele din Uniunea Europeană. Deci nu putem avea pretenții foarte mari. În aceste condiții, totuși există și niște plusuri care pleacă din câteva puncte. Unul e tradiția. Românii au avut o tradiție a școlii medicale începând din secolul XIX, cu profesori formați la Paris, întorși aici să facă fapte mari – nu toți au și reușit, dar asta e altă poveste. Altul este un anumit orgoliu profesional. Cunosc destui profesioniști care, în ciuda condițiilor, uneori împotriva oricărori evidențe care-i priveau direct, și cu multe sacrificii, au vrut neapărat să facă ceva. Unii chiar au făcut. De aceea, medicina românească răspunde încă la timp, bine, unui deziderat care ține, poate, de mentalitățile locului: există în subconștientul pacientului român convingerea că el trebuie rezolvat foarte repede. Noțiunea de listă de așteptare e obișnuită în Canada și în alte țări, uneori perioadele de așteptare durează luni, poate chiar un an. Pacientul român nu are răbdare, trebuie rezolvat repede. Aș spune că cea mai mare parte chiar sunt rezolvați repede, atât cât poate sistemul românesc de sănătate să-i rezolve. Mulți dintre ei sunt rezolvați bine.
Unii dintre liderii de opinie în medicina românească sunt foarte bine inserați în circuitele internaționale, sunt conferențiari la multe din reuniunile internaționale, sunt considerați autorități în materie, iar ambiția lor e să performeze la același nivel cu colegii lor din Occident cu care se întâlnesc mereu la congrese și pe care-i iau ca etalon și termen de comparație. Unii și reușesc. Lucrul ăsta se răsfrânge și în jos, în rețea: medici rezidenți se formează în asemenea centre cu astfel de profesori și atunci, una peste alta, există niște plusuri, și în ceea ce privește rapiditatea rezolvării, de multe ori, și în ceea ce privește calitatea rezolvării. Există și minusuri, care țin de viteza cu care se mișcă lucrurile, și iarăși ne întoarcem la buget. Tehnologiile se schimbă foarte repede, generațiile de aparatură se schimbă foarte repede. Uneori, recunosc, există o tendință care se cheamă în engleză „industry driven”, adică de a asculta interesele industriei în a adopta tehnologii. Poate că exemplul tipic este al robotului de chirurgie. Nu putem să nu ținem cont de asta, nu putem să nu ne aliniem la standardele zilei. Cum a fost laparoscopia la început – era privită ca un lux. Astăzi nu se mai operează nimeni de colecist deschis, ar fi de neconceput să nu avem laparoscopie. Ca atare, aici sunt niște minusuri, legate, încă o dată, de insuficiența bugetului, nu are rost să ocolim acest fapt.
Țările ca România au devenit, din păcate, piețe de desfacere pentru mărfurile produse în țările dezvoltate și, în același timp, sursă de export de specialiști. România înregistrează un mare exod de medici. Învățământul românesc universitar a devenit o pepinieră de specialiști pentru străinătate, pregătiți însă pe cheltuiala statului român. La asta se adaugă faptul că universitățile românești au secții cu predare în limbi străine, ceea ce înseamnă crearea condițiilor pentru hemoragia de specialiști în străinătate. Ca profesor, ca medic formator, care este opinia dumneavoastră asupra acestui fenomen?Faptul că se formează tineri din alte țări e un plus, ei nu aparțin medicinei românești, se întorc acolo de unde au venit. N-aș spune că ajung să ne deranjeze, din contră, oferă un plus de valoare școlii de medicină românești. Ca să nu exagerăm cu hemoragia creierelor din România, probabil există o tendință ascunsă a facultăților românești să scadă atât de mult nivelul încât tinerii noștri să nu mai fie competitivi peste hotare. Probabil că ăsta e motivul principal, ca să oprim hemoragia creierelor. Dar, lăsând orice glumă la o parte, să nu dramatizăm.
Sunt țări cu un nivel mai ridicat decât al României în care emigrația e un fenomen cunoscut. Aș lua ca exemplu Italia. În cei trei ani pe care i-am petrecut în Statele Unite am avut mulți colegi italieni, dintre care majoritatea au rămas acolo. Fenomenul este cunoscut, nu știu în ce măsură continuă și astăzi, dar de-a lungul timpului a fost evident. Nu s-a plâns nimeni din cauza asta. Rămân destui tineri și aici, unii dintre ei foarte dotați. Pe de altă parte, chiar în condițiile acestei „hemoragii a creierelor”, pun niște ghilimele, e din ce în ce mai greu de obținut un loc în medicina românească. Posturile care se scot astăzi la concurs sunt mai puține decât pe vremuri. Accesul la unele poziții din marile spitale și marile centre universitare e mult mai dificil, așa că și asta spune ceva. Am spus acum câțiva ani într-un Simpozion „Solomon Marcus”, pornind de la ce spunea regretatul academician, că nu mai trebuie să dramatizăm, ci trebuie să schimbăm puțin paradigma față de exodul creierelor, în același timp încercând să valorificăm pozițiile foarte importante pe care le‑au obținut unii membri ai diasporei. Lucrul ăsta se întâmplă permanent, pentru că nu există categorie mai dispusă să ajute România, să aducă în România nivelul cel mai înalt de cunoștințe și de tehnologie, decât diaspora românească. Așadar, pe de-o parte regretăm că acești tineri au plecat, pe de altă parte trebuie să rămânem apropiați de ei și ei de noi, și să aducem nivelul cel mai înalt al medicinei aici, acasă, cu ajutorul lor. Acest lucru chiar se întâmplă. Cunosc destule exemple. Uneori există ceea ce se cheamă „win-win situation”, pentru că unii dintre ei, ajunși în poziții foarte înalte acolo, aduc tineri dotați din România, chiar supradotați aș spune, și îi folosesc ca forță de muncă – sigur, mai ieftină decât forța de muncă de pe piața respectivă – și cu rezultate, uneori, mult mai bune.
Adevărul prozaic este că un chirurg nu are voie, în general, să aibă sentimente în timpul operației. Nu trebuie să se lase copleșit nici de teamă, nici de panică, nici de ideea că are în mână viața bolnavului. Ce simțiți dumneavoastră în sala de operații când știți că totul depinde de dumneavoastră, de precizia gestului chirurgical și de cunoștințele medicale? V-a fost teamă vreodată? Pe de altă parte, puterea de a readuce la viață – iată, sunt puțin patetic –, de a îndrepta ceea ce nu mai funcționează bine în corpul omenesc, nu vă face să vă simțiți puțin altfel, deasupra celorlalți, superior, ca un mic Dumnezeu?
Nu, nu, ca să încep cu sfârșitul – fără doar și poate nu, acesta este răspunsul clar și tranșant. Ar fi o mare eroare și un abort total greșit din punct de vedere profesional. Ajungând la prima parte a întrebării, în timpul unei operații nu prea ai timp să gândești în afara timpilor operatori, gesturilor operatorii, leziunii pe care trebuie s-o repari. De multe ori nici nu ai timp să-ți fie teamă. Trebuie să recunosc că la începutul meseriei de transplantolog aveam o anumită teamă după ce scoteam ficatul bolnav și atunci când în fața mea era o fosă hepatică goală și când știam că dacă noul ficat nu este implantat în timp foarte rapid și dacă nu funcționează, atunci acel pacient e un om mort. Asta creează o senzație de angoasă, pentru că atunci când faci operații de rezecție și de reconstrucție chiar nu ai timp să te gândești deloc decât la leziune și la ceea ce faci. Când ai în față o fosă hepatică goală din care a dispărut un organ și tu trebuie să-l înlocuiești rapid și la timp, iar el trebuie să funcționeze imediat, apare un anumit sentiment de teamă pe care îți ia un timp ca să-l învingi.
Aveți o statistică a operațiilor pe care le-ați efectuat? Cea mai dificilă, cea care a durat cel mai mult, cea care v-a solicitat cel mai mult?
Nu, nu am. Aici am o admirație pentru colegii mei care își comunică zeci de mii de operații. Nu-i o meserie cantitativă, e o meserie calitativă. La un moment dat întrebam, de exemplu, cam câte operații se fac pe sală într-un mare spital și mi s-a răspuns că depinde de operație. Așa că degeaba numeri, numărul ăsta în sine nu spune nimic. Sunt operații care durează trei sferturi de oră sau o oră, sunt operații care durează douăsprezece ore. Ca să vă dau un exemplu, transplantul hepatic la începuturile lui în România, în perioada de pionierat. Pe atunci făceam operația de prelevare de la donator, veneam cu ficatul, îl preparam pe ceea ce se numește „back table”, masa de operații, încă o oră, poate mai mult, după aceea extirpam ficatul bolnav al primitorului, după aceea implantam ficatul sănătos de la donator. Asta putea să ia peste douăsprezece ore, uneori chiar spre douăzeci și patru de ore, cu drum cu tot atunci când donatorul era la Oradea, la Cluj sau la Târgu Mureș. Aici nu se numără orele, orele n-au nici o relevanță, important este rezultatul. Un terapeut, indiferent dacă e chirurg, internist, sau orice altă disciplină medicală, se judecă prin rezultate. Nu prin viteză, câteodată nici prin eleganța de execuție, prin prestația la masa de operație, ci prin rezultat. În final, acesta e singurul lucru care contează. Dacă am folosit mai devreme expresia „industry driven”, medicina este o industrie „patient driven”, evoluția e dictată de pacient, de așteptările lui și de rezultatele pe care le obține medicul. Dacă rezultatele sunt bune, nu mai contează că medicul e înalt sau scund, gras sau slab, supereducat sau mai puțin. Există multe profiluri de personalități dar, în final, pentru pacient ceea ce contează este rezultatul.
Sunteți cel care a introdus chirurgia robotică în România. E o paradigmă interesantă pentru că, practic, faceți o operație virtuală pe un pacient viu, dar aflat la distanță, care interacționează doar cu o mașinărie telecomandată – cu precizie – de chirurg. Interacțiunea umană e zero. Fiindcă pentru majoritatea dintre noi parte de domeniul SF-ului, ceva cu totul fabulos, am rugămintea, domnule profesor, să descrieți ceea ce se întâmplă în cazul chirurgiei robotice.
Actualul „robot”, cu ghilimele, pe care-l avem, Da Vinci – dar vor mai fi și altele în curând pe piață, chiar în număr important –, este un telemanipulator, el nu este un robot în sensul adevărat al cuvântului. Un robot în sensul adevărat al cuvântului e întors cu cheița, pus acolo și mătură, sau face ceva singur. Telemanipulatorul Da Vinci, denumit impropriu „robot”, permite chirurgului, așezat la consolă și văzând tridimensional și mult mai bine și putând să aibă o magnificație importantă, ajungând să vadă micile detalii ale punctului operator, să opereze înăuntrul bolnavului. Așa cum spuneți, chirurgul e la distanță. De obicei, această distanță este de câțiva metri în sala de operație. Chirurgul este în aceeași sală de operații, la consola robotului, și prin brațele robotului manevrează instrumente care sunt introduse în interiorul bolnavului, la fel ca în laparoscopie, prin acele mici incizii. Chirurgia robotică este o chirurgie minim invazivă, ca și laparoscopia. Brațele robotului reproduc în interiorul bolnavului gesturile chirurgului. Până la urmă cel care operează este chirurgul, cel care manipulează instrumentele este chirurgul și el efectuează gesturile operatorii. Vede mai bine, stă mai comod, mai ales pentru operații foarte lungi, nu mai obosește coloana, nu mai obosesc ochii, iar instrumentele de chirurgie robotică au un vârf cu șapte grade de libertate care permite o foarte mare versatilitate. Întâi permite accesul în spații foarte înguste, cum e pelvisul profund sau regiunea subdiafragmatică, și în al doilea rând permite mișcări care reproduc aproape în întregime mișcările mâinii umane, ceea ce în laparoscopie nu se întâmplă. Este o chirurgie minim invazivă, iar robotul este deocamdată, practic, un telemanipulator. Robotul viitorului însă în mod sigur va fi un robot adevărat, un sistem mecanic, dar la care, la fel ca în cazul robotului Da Vinci, va fi atașată extrem de multă informatică. Și acum informatica pe care se bazează robotul Da Vinci este tot la nivelul de procesare de date și de programe de dinainte. Inteligența artificială e abia la început, aproape nu se simte în cazul robotului Da Vinci. În sistemele robotice ale viitorului va fi mult mai multă inteligență artificială. Elon Musk spune că a oprit el cercetările, dar nu știu cât va putea să le oprească. Inteligența artificială a viitorului, împreună cu sisteme mecanice de tip robot, va fi capabilă să opereze singură. Acela va fi un robot real, pentru care chirurgul, din păcate, nu va mai fi necesar. Dar mă întorc la ce spuneam mai devreme, la interesul pacientului, deoarece un astfel de sistem va obține în mod sigur rezultate mult mai bune decât obțin în momentul de față chirurgii.
Deci, practic, inteligența artificială e cea care va conduce procesul.
Da, categoric da. Și acum există multă informatică în sistemele robotice. În fond, e vorba de o cantitate de informații care trebuie culeasă, în ce privește leziunea pacientului – o tumoră gastrică, să spunem, unde e localizată, cât de întinsă e, ce margini de rezecție trebuie să asigurăm, de unde până unde ne întindem cu rezecția. Chirurgul evaluează aceste informații cu mintea lui, le procesează cu mintea lui, ia decizii cu mintea lui. Deja se știe că viteza de procesare și capacitatea de a procesa a sistemelor de inteligență artificială (care au rețele neuronale, ele definesc de fapt inteligența artificială) depășesc mintea umană ca performanțe.
Știu că la început a fost prelevat ficatul de la donator uman aflat în moarte cerebrală, apoi de la un pacient viu. În interviul de acum douăzeci de ani mi-ați spus că echipa lui Thomas Starzl studia foarte serios posibilitatea fabricării genetice a unor porci al căror ficat să poată fi folosit în transplantul uman. Asta înseamnă că fiecare pacient cu ciroză hepatică ar putea să beneficieze în mod electiv – deci fără să mai aștepte moartea unui donator – de o operație de transplant. Ficatul fiecăruia dintre pacienții aflați pe lista de așteptare poate fi „fabricat” la cerere în funcție de caracteristicile imunologice și cu ajutorul ingineriei genetice. În ce stadiu ne aflăm acum?
Din păcate nu foarte departe de stadiul în care ne aflam acum douăzeci de ani. Câțiva pași s-au făcut și, atât cât am putut eu urmări evoluția medicinei în ultimii aproape cincizeci de ani, uneori prin aceste mici acumulări la un moment dat după ele s-a ajuns la o explozie și s-a ajuns la găsirea soluției. Se cercetează cel puțin pe trei fronturi. Unul este acesta, al xenotransplantului, al transplantului cu organe de la animal, modificate genetic. În primul rând modificate genetic ca să depășească bariera imunologică a gazdei care, după cum știm, există și în cazul transplantului de la om la om și impune imunosupresie postoperatorie. Cu atât mai puternică e în cazul transplantului de la animal la om și necesită protocoale speciale și de imunosupresie, și de plasmafereză, plus tratamente specifice care să inhibe o anume genă specifică. Aceste tratamente n-au avut prea mult succes până acum. De-a lungul istoriei, xenotransplantul a cunoscut când perioade de avânt, entuziasm și speranțe foarte mari, când căderi, liniște, apoi iar s-a reactivat. Acum suntem într-o perioadă de reactivare, aș spune, după noile procedee efectuate la Baltimore, care și în România au fost destul de mediatizate, dar care, până la urmă nu s-au soldat cu succes, din păcate. Așa s-a întâmplat și înainte, în anii ’90, când eram în ultima parte a sesiunii mele la Pittsburgh. S-au făcut două transplanturi de ficat de la babuin la om. Amândouă au eșuat după o vreme, unul mai repede, altul ceva mai târziu, dar totuși pacienții nu au supraviețuit. Pe urmă s-a oprit povestea. S-a reluat acum. Nici acum pacienții n-au supraviețuit. Nu știu dacă asta e calea care va duce la succes, dar vom vedea. O a doua cale este cea care privește celulele. Culturile celulare au avansat foarte mult. De la culturi celulare – care înseamnă celule hepatice, cultivate in vitro – s-a ajuns la ceea ce denumim acum „organoizi”, aglutinări de celule care prefigurează viitorul organ, așa cum un embrion ajunge până la urmă la organogeneză; dintr-un mic mugure până la urmă se formează un organ. Această filieră celulă-organoid-organ e pe drum, să spunem. Depinde cât de repede sau de încet vom ajunge la stadiul final, acela de a obține un organ plecând de la celule. În sfârșit, a treia cale este cea a organelor imprimate, iar aici ne întoarcem la informatică și inteligențe artificiale – în ce măsură aceasta e capabilă să reproducă toate caracteristicile celulei hepatice și ale celorlalte celule care alcătuiesc ficatul și să imprime, să printeze, un organ întreg, un organ care să poată fi folosit pentru transplant. Iarăși, mi-e greu să spun cât de departe sau aproape suntem de această realizare. În mod cert, cum spuneam, mai devreme sau mai târziu una sau alta dintre aceste căi, sau poate a patra cale, pe care deocamdată nu o bănuim, va duce la succes. Cât de devreme sau de târziu se va întâmpla acest lucru este foarte greu de prezis pentru că la un moment dat, de exemplu, în ce privește xenotransplantul, s-a crezut că suntem foarte aproape, că mai avem puțin și sigur se vor rezolva problemele și într-un an-doi vom fi acolo, vom ajunge să transplantăm organe de la animale. De fapt, s-a constatat că un fel de fata morgana care, pe măsură ce părea că ne apropiem, în aceeași măsură se depărta.
Făcând medicină de top, transplant hepatic, chirurgie robotică, cu siguranță ați avut momente foarte grele în carieră. Cum ați reușit să le depășiți și să nu cedați, să nu vă lăsați pradă deznădejdii care e, în definitiv, foarte umană? Ați spus mai demult, într-un alt interviu, că pacienții salvați se uită foarte repede, pe când cazurile nefericite nu se pot uita.
Da, e adevărat. Cred că principala rațiune de a depăși astfel de momente este simțul datoriei față de toți ceilalți pacienți pe care, de fapt, ai datoria să-i salvezi, poate tocmai în memoria celor pe care nu i-ai putut salva. Trebuie să-ți duci misiunea până la capăt și, dacă e să facem o echivalență creștină, să-ți duci crucea până la capăt.
Ați publicat ceva inedit, în afara lucrărilor de specialitate, totuși având o puternică legătură cu medicina, un volum intitulat Viața și opera profesorului Dan Setlacec. Menționați în legătură cu această apariție editorială: „Cartea nu dorește a fi o biografie oficială, ci mai degrabă viziunea cuiva care a avut șansa să cunoască în mod direct o mare personalitate și se simte dator să depună mărturie”. De ce o carte despre profesorul Dan Setlacec?
Pe de-o parte dintr-o datorie morală pe care orice elev cred că o are față de maestrul lui, sau cel puțin ar trebui s-o aibă. Pe de altă parte, pentru că eu am încercat să urmez un model, un model care n-a fost preluat suficient în memorialistica medicală românească și care, în cazul meu, a fost cartea lui Teodor Burghelea despre Nicolae Hortolomei, Viața și opera profesorului Nicolae Hortolomei. Eu consider asta un model-standard, până la urmă. Profesorul Burghelea a scris despre viața și opera maestrului său. E o carte care nici nu știi cui se adresează, pentru că partea care se cheamă Viața poate fi citită de oricine, partea care se cheamă Opera și pe care și Burghelea a dezvoltat-o foarte larg în cartea despre Hortolomei și care înseamnă descrierea unor procedee sofisticate, a unor operații pe care numai cei din specialitate le pricep. Așadar nu știi cui se adresează, de fapt, cartea, dar a fost un model. Am fost genul care am încercat să urmez modele, atât cât am putut. Mi s-a părut că dacă cineva a inițiat o tradiție și acel cineva a fost validat ca unul dintre liderii medicinei românești pentru vremea respectivă, generațiile următoare au datoria să preia acest model. Nu avem ce să mai inventăm, nu trebuie să inventăm alte modele. Pe de altă parte, suntem și noi obligați să ducem mai departe această tradiție pentru că, așa cum Burghelea a scris despre Hortolomei și alții despre maeștrii lor, Ion Făgărășanu despre Ernest Djuvara, dar și alte cărți pe acest model, și generația actuală trebuie să arate că nu e o generație spontanee, că s-a format la școala unor maeștri, că în medicina românească există o anumită tradiție despre care am și vorbit la început. Deci o datorie morală, într-un fel, și este continuarea unui model pe care l-aș vrea la rândul meu continuat, în măsura în care se poate.
Și partea a doua a întrebării anterioare, domnule profesor: cât de importantă este relația maestru-discipol? Dumneavoastră ați construit în medicină. Aveți discipoli din punct de vedere profesional?
Vrând-nevrând! Nu știu dacă pot să-i numesc discipoli, nu știu dacă e cea mai bună denumire. Fapt e că fiecare dintre noi, într-o anumită meserie, formează niște generații și, la un moment dat, predă ștafeta generației următoare. Că membrii generației următoare se consideră discipoli sau nu ai generației precedente, asta nu știu. Am văzut în medicina românească și persoane care consideră că medicina a început cu ei. N-am o problemă eu, personal, în sensul ăsta. Am încercat să înțeleg orice fel de mentalități. Unii care au spus că tot ce au făcut înaintașii n-a fost bine, au inventat ei totul. Normal ar fi să considerăm că e vorba de o succesiune de generații și cel mai corect ar fi să vorbim de generația următoare, nu neapărat de discipoli, pentru că unora li se pare prea puțin – cum pot să fie considerați discipoli când unii dintre ei se consideră acolo sus? Nu e cazul meu și al școlii pe care am format-o la Fundeni, din contră, am avut șansa să formez elevi foarte buni și foarte capabili. Însă am văzut în alte părți ideea asta că nu datorăm nimic înaintașilor, iar termenul de discipol deranjează puțin, cumva totul începe cu noi, de fapt!
Domnule profesor, o întrebare care face parte din setul oricărui interviu: cum stați cu timpul? Aveți timp pentru hobby-uri, pentru călătorii, pentru altceva decât medicină? De fapt, ce hobby-uri are Irinel Popescu?
Nu prea mai are nici un hobby, nici n-am prea avut, din lipsă de timp. Cât despre timp, asta mă face să-mi amintesc de unul dintre mentorii mei pe care-l evoc de multe ori, cu toate că am făcut meserii total diferite, și anume de Solomon Marcus. Când a împlinit 90 de ani m-a întrebat: „Cât poate să trăiască un om, domnule doctor?” Am vrut să-i dau un răspuns optimist: „Să zicem 120 de ani, ca în Biblie.” Mi-a răspuns: „Mie nu-mi ajunge, domnule, eu am multe proiecte!” Așadar, cu timpul toți stăm prost, mai ales când avem multe proiecte și nu putem să le terminăm și timpul se scurge. Până la urmă, cineva angajat pe multe fronturi niciodată nu are timp suficient.
Vă doriți ceva special, acum, în pragul frumoasei dumneavoastră vârste?
Da. Ca orice profesor care a funcționat ca mentor pentru niște generații de chirurgi, marea mea dorință ar fi ca aceștia să depășească performanțele pe care le-a obținut generația noastră. E și normal să fie așa, pentru că vor beneficia de altă tehnologie, de alte posibilități, de alt tip de medicină, imagistica va fi mai bună, terapia intensivă va fi mai bună, mijloacele chirurgicale mai bune – așadar, să ducă mai departe și să performeze la un nivel mai înalt în chirurgia românească.
Vă mulțumesc mult, domnule profesor, pentru timpul dumneavoastră și reiau urarea de la începutul întâlnirii noastre: La mulți ani fericiți!
Mulțumesc foarte mult! Dacă-mi permiteți, în încheiere, mi-aș permite să exprim și eu apreciere deosebită asupra a ceea ce faceți. E principalul motiv pentru care am fost onorat să vă acord acest interviu. V-am urmărit activitatea de-a lungul timpului și pot spune că puțini ziariști de nișă, oarecum, au dovedit o asemenea seriozitate într-o perioadă atât de lungă de timp, o constanță în demersul pe care l-au făcut și o exigență maximă față de această meserie. Vă felicit pentru tot ce ați făcut și vă doresc mult succes mai departe.
Vă mulțumesc domnule profesor. Venind din partea unuia de calibrul dumneavoastră, înseamnă foarte mult pentru mine. Vă mulțumesc mult încă o dată.
Numai bine vă doresc!
Sursa: https://youtu.be/ySI98U2V6Us
