John Belton, FPS
Loja Hope of Kurrachee Nr. 337, Marea Lojă a Scoției
În 2008 am trecut cu toții printr‑o criză financiară uriașă, în mare măsură, ca de obicei, din pricina lăcomiei și neglijenței bancherilor. Bancherii au fost deseori figuri nepopulare în Scoția, iar de curând niște bancheri scoțieni au devenit încă și mai puțin populari. Așa că e frumos să vă pot spune o poveste nu despre un om celebru care a fost un Mason neimportant, ci despre un om mai puțin celebru care a fost bancher și chiar a trăit conform principiilor sale!
Dacă vă aflați vreodată în Scoția, în loc să urcați direct pe M74 ieșiți pe A75 în direcția Stanraer și urmăriți semnele până la Crucea Ruthwell. Monumentul este o cruce celtică de secol XVIII, dintr‑o vreme când Ruthwell făcea parte din Northumbria. A rămas acolo, înaltă de aproape șase metri, până când a fost dată jos, la jumătatea secolului XVII, după Reformă, în baza legii Monumentelor Idolatre din 1642. Din fericire, fragmentele au fost îngropate, descoperite la începutul secolului XIX și reasamblate de Reverendul Henry Duncan, pe atunci vicar la Ruthwell.
Henry Duncan s‑a născut în 8 octombrie 1774 în casa parohială presbiteriană de la Lochrutton, chiar la ieșirea din Dumfries. A mers la Dumfries Academy, apoi la Universitatea St. Andrew’s. După două semestre, un prieten de familie l‑a tentat să meargă în sud, la Liverpool, și s‑a angajat la Banca Heywood’s.
După trei ani s‑a întors în Scoția și la universitate ca să preia profesia familiei, anume cea de preot. A obținut dreptul să predice în 1798, iar un an mai târziu i s‑au oferit trei alegeri: o parohie în Irlanda și două în apropiere de Dumfries. În cele din urmă a ales Ruthwell, pe Coasta Solway.
S‑a mutat în parohia sa rurală în perioada de imediat după un război cu Franța revoluționară, urmat la scurtă vreme de Războaiele Napoleoniene. Prețurile crescuseră enorm, salariile rămăseseră mici iar un fermier câștiga poate cinci pence (vechi) pe zi – pe lângă toate astea, o serie de recolte slabe. Nu s‑ar spune că e era un loc unde să‑ți începi cariera sub auspicii bune!
Duncan s‑a străduit să îmbunătățească situația locuitorilor din Ruthwell. A cumpărat in pentru a fi țesut în localitate, a adus grâne de la Liverpool și a reorganizat o societate de întrajutorare din sat care în ultima vreme fusese cam anemică. Ca să ajute și mai mult cauza, l‑a convins pe moșierul din localitate, lordul Mansfield, să ofere societății o casă în care să‑și poată stabili sediul.
S‑a stabilit în mod limpede o conexiune între lordul Mansfield și Henry Duncan, iar Duncan a devenit predicatorul familiei, când aceștia erau acasă. Dinastia Mansfield era familia Murray, care deținea majoritatea pământului de pe lângă Ruthwell și a cărei a doua casă era Palatul Scone, unde a sălășluit o vreme Piatra Destinului – Stone of Scone (până să ajungă la Westminster Abbey). Câțiva membri ai familiei Murray sunt îngropați în Biserica Parohială Ruthwell.
Acum că am zugrăvit fundalul istoric, să pășim în biserica propriu‑zisă. În spatele altarului se înalță crucea în sine, într‑o extensie special construită care permite ca baza să‑i fie la doi metri sub nivelul podelei. Crucea are puțin peste șase metri. E impresionantă în ziua de azi și nu putem decât să ne imaginăm cât de impresionantă era acum douăsprezece veacuri în cimitir.
Nu poți decât să privești uluit scene biblice detaliat sculptate, modelele de noduri celtice și, în chip ciudat, chiar în centrul brațelor crucii – un triunghi. Chiar ciudat, pentru că văzând câteva astfel de cruci nu am știut că triunghiul e un simbol folosit în mod normal în sculpturile de secol XVIII, dar… Panourile informative rămâneau enigmatice cu privire la conținutul simbologic al înlocuirii din epoca modernă (începutul secolului XIX) a brațelor lipsă ale crucii, spunând doar că, atunci când a fost reînălțată, Reverendul Duncan a construit o bucată care să i se potrivească. Duncan fiind un Mason devotat al Arcului Regal, și neștiind ce se afla pe bucata lipsă, a folosit pur și simplu triunghiul, simbolul Arcului Regal.
După ce te întorci în mașină poți să pornești spre cealaltă atracție turistică de lângă Ruthwell, Muzeul Băncii de Economii. În punctul acesta ne dăduserăm seama că Reverendul Duncan a fost un om cu multe fațete. Ruthwell e efectiv un sat cu o singură stradă: un capăt dă într‑un câmp, iar de o parte și de alta a drumului se află o serie de case țărănești joase, cu un singur etaj – una dintre ele este Muzeul.
În interiorul Muzeului era o reconstituire la scară mare a crucii, așa că l‑am întrebat pe curator despre triunghi și i‑am spus că știam că simbolul acela e din alte vremuri, nu din secolul VIII. În clipa aceea ne‑a întins mâna! Așa că haideți să studiem marea idee a Reverendului Duncan.
Era limpede că sărăcia de atunci a satului, chiar dacă situația a fost îmbunătățită local de societatea de întrajutorare, necesita o abordare mai radicală, iar Duncan – poate datorită experienței de bancher de la Liverpool, poate datorită naturii ingenioase a celor din Manse, fie pur și simplu pentru că încuraja economiile, asigurând ele o securitate împotriva crizelor neprevăzute – a căutat el însuși una. Pe atunci, ca să‑ți deschizi un cont la o bancă întru totul consacrată costa frumoasa sumă de (pe atunci) 10 lire sterline. Dar, așa cum scrie pe site‑ul Băncii de Economii, „… la Ruthwell 6 d (2 ½ p) erau deajuns. Primele erau puse în Banca Inului din Dumfries și aduceau o dobândă de 5%. Membrii primeau 4 ½ % net. Din diferență era alimentat un fond caritabil. Existau dobânzi diferențiate pentru cei care făceau economii pe termen lung și se plătea o sumă pentru administrarea contului.” După cinci ani de la implementare, conceptul simplu de a oferi servicii bancare și de economii celor cu mijloace de trai modeste se răspândise prin Marea Britanie și Europa. În acel prim an, economiile au fost de 151 de lire sterline. Zece ani mai târziu, în Marea Britanie suma depășise 3 milioane de lire. La începutul mileniului existau bănci de economii în nouăzeci și două de țări.
S‑a dovedit că Reverendul Duncan fusese un Mason devotat al capitulului Royal Arch și că toate acele capitule aveau patente eliberate de Anglia. Pe atunci, situația era întrucâtva confuză. În Anglia, lojile de sub Marea Lojă Antică tindeau să includă Capitulul Arcului Regal și Cavalerii Templieri în activitățile lor (în vreme ce Marea Lojă Modernă nu), practică respectată în mod tradițional și în Scoția. În stenogramele din ceea ce astăzi se numește Loja Thistle Nr. 62 din Dumfries citim în 8 octombrie 1770 următoarele: „și confirmăm tuturor oamenilor luminați că numitul respectabil frate, după ce a fost evaluat și găsit calificat ca Ucenic, Calfă, Maestru și Maestru Mark, a fost ales de noi Maestru Venerabil, iar apoi ridicat la Gradul Sublim de Maestru Excelent și Super‑Excelent și Mason al Arcului Regal”. Însă în 1800 Marea Lojă a Scoției a emis o circulară prin care „le interzice lojilor sale să organizeze vreo întâlnire de grad mai înalt decât cel de Maestru Mason”. Pe atunci nu exista Marele Capitul al Scoției.
Masonii Arcului Regal aveau acum o problemă: trebuiau să caute un Charter de undeva! Deși în mod natural poate că ar fi ales Marea Lojă Antică, aceasta nu‑i putea ajuta, pentru că lojile lor lucrau gradele în lojile albastre. Însă lordul Blaney (Marele Maestru al Marii Loji Moderne) întemeiase în 1766 Marele Capitul Regal al Arcului Regal din Ierusalim, și spre acesta s‑au îndreptat unele capituluri scoțiene ca să‑și obțină certificările.
Despre cariera masonică a Reverendului Duncan știm foarte puține, nu cunoaștem nici măcar loja de care aparținea, dar cu siguranță nu avea cum să fie prea departe de Dumfries, unde familia lui locuise de trei generații. Ce știm este că la un moment dat a fost Mare Capelan Provincial pentru Provincia Dumfries, și mai știm că numele lui a apărut pe o solicitare către Marele Capitul al Ierusalimului prin care cerea permisiunea să întemeieze un Capitul la Ruthwell. A primit‑o, iar Capitulul Arcului Regal St. John of Ruthwell Nr. 156 a luat naștere în 1812. Acum erau îndeajuns de multe Capituluri încât să existe un Prim Mare Superintendent pentru Scoția la Cumberland și Berwick.
Henry Duncan a fost un om polivalent – a fost poet, a scris cântece, a fost artist. Poate că și astăzi se vede că a fost un om valoros atunci când îi privim statuia de pe locul fostei clădiri a Băncii de Economii Dumfries.
Înainte să trecem la subiectul bancar, poate că e nimerit să menționăm care era profesia lui principală: preoția. În cadrul Bisericii Scoției a fost inițial membru al „partidei moderate”, dar cu timpul s‑a apropiat mai mult de protestantism. În 1839 a fost ales moderator al adunării generale a Bisericii Scoției. Conflictul dintre Biserică și Autoritatea civilă a izbucnit în 1843, când Duncan a părăsit Biserica Scoției și s‑a alăturat Bisericii Libere. Ca urmare, a fost nevoit să lase în urmă casa parohială și biserica de la Ruthwell, mutându‑se într‑o locuință modestă de la marginea drumului, iar în satul învecinat, Mouswald, s‑a construit o biserică nouă. A murit în 1846, la 72 de ani, în timpul vecerniei.
Poate că e trist că nu știm mai multe despre cariera lui masonică, pentru că sigur nu i‑ar fi stat în fire să nu‑și dedice energia și entuziasmul în această direcție la fel de mult ca în toate celelalte aspecte ale vieții sale. În aceste vremuri de criză financiară e bine să ne amintim că un om, care a fost și Frate Mason, a avut o idee extraordinară, care îmbina reciprocitatea, onestitatea finaciară și buna gestionare a banilor, ajutorarea celor cu capacitate limitată de a economisi.
Articolul a fost publicat inițial în revista The Square, numărul din septembrie 2019, pp. 32‑33.
Sursa foto: wikimedia.org
