PHILIP J. HARRIS esq JP
Loja St. John Nr. 280, Grand Lodge of Scotland
Nu există prea multe Loji care au un plan pentru dezvoltarea noilor inițiați. E posibil să vedem idei și planuri pentru procesul de recrutare, însă rareori planuri riguroase pentru o continuă învățare masonică. Cui cere astfel de lucruri i se răspunde cu lipsă de interes prin „când o să ajungi la gradul al treilea totul o să fie limpede”. În realitate, nu devine. Gândirea critică și pofta de sens a candidaților a fost descurajată. Unui membru nou probabil îi ridică și mai multe întrebări. Însă până ajunge la gradul al treilea, bietul Maestru Mason a învățat să nu mai pună întrebări.
Înțelegerea, ritualul, Cartea Constituțiilor, cuvintele arhaice, tradițiile și mai ales devotamentul și atitudinea fraților de Lojă au devenit acum de neînțeles. Sensul cuvintelor, semnelor și simbolurilor nu mai are explicație. Un candidat trebuie să accepte că lucrurile sunt „așa cum sunt”. Poate că trec niște ani, poate că ajunge pe Scaunul lui Solomon, dar tot nu înțelege „despre ce e vorba”. Nu e ceva satisfăcător și poate că e chiar o pervertire a adevărului Craftului. O iluzie de fraternitate și un pretext pentru o seară în oraș.
Multora li se va părea satisfăcător, pentru că există întotdeauna un progres, ceva de făcut, precum și potențiala recompensare prin rang și poziție. E greu să arăți că astfel de lucruri nu au nicio însemnătate și sunt numai o distragere de la obiectivul și înțeles Craftului nostru. Un frate nou se poate îmbăia în saluturi, titluri, onoruri, diplome de merit, bijuterii, ranguri și, din păcate, orgoliu, dar în același timp să se împotmolească în mlaștina ignoranței.
Rătăcit în marasmul formulelor, repetiției și orgoliului, Maestrul Mason trebuie să facă un pas înapoi, spre procesul învățării masonice. E un proces care ar fi trebuit să înceapă înainte de inițiere, în adâncul ființei fiecărui frate. Fără o recapitulare a modului în care Masoneria a început în inima sa, e posibil ca omul să uite ce l‑a împins să‑și asume angajamentul. După ce a depus jurămintele, a aflat care sunt uneltele de lucru, sarcinile și recomandările, e posibil să le depoziteze mintal într‑un fișier cu denumirea „am auzit, am văzut și e foarte simpatic”. Asta nu înseamnă nimic. Atitudinea e încurajată atunci când fratele aude că „nu există secrete masonice”.
Când i se dă ultima îndrumare de a privi Speranța sub forma stelei aceleia luminoase a dimineții, candidatul este pregătit să primească încă un giuvaer pentru o altă zi. Convins acum că orgoliul, rangul și poziția lui au importanță covârșitoare, el nu știe cum Masoneria „poate perfecționa oamenii destoinici”. Îi lipsește capacitatea de a aprecia la nivel de bază efortul care trebuie depus. Având impresia că „perfecționare” înseamnă un șorț mare, o baghetă sau un ciocan, el rămâne satisfăcut, cu toate că, de fapt, a ratat foarte multe lucruri. De obicei, un astfel de om spune „pentru că am învățat ritualul înseamnă că‑l înțeleg!” Mi‑aș dori să fie așa, dar luându‑i la întrebări pe membri descopăr exact contrariul. În calitate de masoni trebuie să facem o pauză la sfârșitul fiecărui grad și să cumpănim la lucrurile care ne‑au fost prezentate, să ne întoarcem în mod regulat și să analizăm fiecare Ceremonie ca și cum am asculta‑o prima oară, să verificăm fiecare cuvânt, mișcare și simbol afișate ca să ne dăm seama ce sunt, de fapt, dacă sunt mai mult decât ceea ce sunt sau dacă sunt exact ceea ce sunt.
Când țin prelegeri le pun întrebări dificile membrilor noștri. „De ce are Șorțul clapă?” „Ce însemnătate are ritualul din colțul de nord‑est?” „Care e orientarea punctelor cardinale pe planșa de gradul al doilea?” „Puteți explica punctul din cerc?” „De ce este jartiera de la gât albastră?” „Cine i‑a urmat lui Hiram Abiff?” „Ce însemnătate au canafurile din colțul Templului?”
Dintre toate alegoriile, cea mai greșit înțeleasă este conceptul de esența noastră interioară, formulat în Gradul Al Doilea, un grad deseori desconsiderat ca fiind un interludiu, o pauză, sau o etapă ce nu prezintă interes. Vouă, fraților care ascultați în această seară, probabil că vi se pare exact invers. Poate că reprezintă o pauză reală în calea evoluției masonice pentru că este „mult superior celui de Ucenic”. Este un moment în care începem să ne învățăm locul. Din contactele mele cu Francmasoneria din Spania și din Africa de Sud am aflat că i se cere Calfei să scrie un articol despre gradul al doilea, făcând trimitere la arhitectură. Textul se numește Planșă: este o prezentare în fața Lojii în care se folosesc termeni arhitecturali pentru exprimarea unui adevăr masonic.
După ce am ascultat câteva astfel de lucrări am observat că nivelul de înțelegere masonică este foarte bun. Este momentul înaintea căruia toți Maeștrii Masoni sunt priviți drept tutori. Rigorile reevaluării, rescrierii și retrimiterii lucrării confirmă că bărbatul respectiv învață.
În ritualul Gradului Al Doilea trebuie să ne întrebăm pe noi înșine: „Crezi într‑o ființă superioară?” Ar fi bine să cumpănim la această întrebare extrem de importantă. Nu ni se cere să o numim (chiar dacă îi știm numele), să o descriem sau să ne afiliem vreunei doctrine sau vreunui sistem sau discipline religioase, însă trebuie să avem o poziție fermă acolo unde ne aflăm, în interiorul nostru.
Vom aborda numai patru perspective. Am putea vorbi despre multe, dar vom alege doar patru de dragul simplității. Altfel, probabil că ar trebui să luăm în calcul 360 de variațiuni, amestecuri de speranță, prejudecăți, cunoaștere, spirit, răsuflare și experiență.
Dar le vom analiza pe rând pe principalele patru ca să vedem ce ne dezvăluie, ținând mereu cont de faptul că există diferențe de nuanță între ele. Nu trebuie să judecăm pe nimeni din aceste perspective, ci să observăm complexitatea existenței lumești și a oamenilor de pe pământ. Vom porni cu nașterea, de unde începem să privim în una dintre aceste direcții.
Unii s‑au născut cu fața spre Miazănoapte, locul acela rece unde e veșnic iarnă. Ar putea reflecta Lumina Soarelui de amiază, dar e tihnit și plin de liniște. Descoperim aici, apatie, mulțumire, superficialitate și o acceptare a faptului că nimic nu se schimbă. Lumea se învârte, iar Soarele strălucește. Mulțumiți cu soarta lor de la naștere până la moarte, ei nu contribuie și nu aduc nicio modificare lumii în care trăiesc.
Cu fața spre Apus se naște persoana care emite teorii despre orice, caută motive și dovezi solide. O clădire trainică pe vreme rea, o stâncă. Neclintită și hotărâtă, cumpănește întâmplările zilei pe măsură ce îi apar în cale și rezolvă ce trebuie făcut în baza experienței.
Cu fața spre Miazăzi se naște persoana care are dorința de a învăța, de a citit tot, de a privi și a observa – o adevărată bibliotecă de informații care devine o bază de date de informații, cifre și imaginație. Aceste persoane trăiesc în bibliotecă și digeră tot ce pot. Se simt în largul lor când învață și își vâră nasul în actualitate, emițând teorii și idei.
Răsăritul e pentru cei care aud glasul „ca o adiere de vânt lin” și cunosc fără să învețe. Cunoașterea unei ființe superioare fără efort, rațiune sau studiu. Oameni care sunt spirituali fără să depună efort. Ele caută spre providență în fiecare zi și trăiesc în lume căutând conștiința comună cu Creatorul lor. Se poate spune despre ei că „au mintea așa îndreptată spre lucrurile cerești că nu au vreun folos lumesc”. În aparență sunt niște visători care nu‑și dau seama de necesitățile vieții și se pierd în ceea ce ar putea fi ziua de mâine, uitând de ziua în care se află.
Niciuna dintre variante nu este ideală și nici nu perfecționează un om. Din acest motiv, masoneria vorbește „ca o adiere” și prin alegorii și simboluri. Suntem cu toții într‑o călătorie de autodescoperire. Ne deplasăm în jurul punctelor și adunăm experiență, cunoaștere, înțelepciune. Privim viața, viețuitoarele și modul în care există lucrurile. Căutând adevărul, înțelegând fericirea, ne deplasăm în fiecare zi de la întuneric spre lumină, de la Miazănoapte la Miazăzi, de la Apus la Răsărit și din nou înapoi. Drumul ne conduce exact unde ne aflăm acum, astăzi. Deocamdată, asta e tot ce există. „Am fost” sau „voi fi” nu există – în momentul de față există numai „eu sunt”.
Dacă privim covorul în carouri drept planul vieții noastre, e posibil să ne pomenim în poziții diferite în fiecare zi. Ne mișcăm de la Miazănoapte spre Miazăzi, „îmbunătățindu‑ne zilnic cunoașterea masonică”. Dacă nu, gravităm spre locul nostru de confort și adăstăm acolo, nemișcați, stagnând. Podeaua în carouri ne arată mortalitatea, lumina și întunericul, ignoranța și învățarea, Creația sau Accidentul naturii, Creația sau numai Știința – însă nu este Știința studiul modului în care a fost influențată Creația?
A ne deplasa de la Apus la Răsărit înseamnă a ridica vălul Templului și a ne întreba ce este inexplicabil dincolo de el. Am putea descoperi că existența înseamnă mai mult decât amintirile, intelectul sau individualitatea noastră.
Invers, deplasându‑ne spre Apus sau Miazănoapte e posibil să ne uităm pe o fereastră întunecată, privind umbrele de dincolo de ea. Locul nostru din fiecare zi se modifică și culegem informații, înțelegere și experiență, mișcându‑ne ca niște piese de șah de pe un pătrat pe altul. În calitate de Francmasoni ni se arată că planul vieții noastre este mobil, nu static, și că suntem aici să creștem din punct de vedere spiritual și al cunoașterii pământești. Mai presus de orice, trebuie să fim oameni și gânditori liberi.
Iată acum ideea principală a intervenției mele.
Există două direcții pe care trebuie să le luăm în calcul: la fel ca în prelegerea de Gradul Întâi despre planșă, Templul în care ne aflăm este descris după cum urmează: „adânc de la suprafața pământului până în centrul său, și înalt până în tăriile cerului”. Ca să înțelegem acest lucru ar fi bine să ținem cont de punctul terminus pe care‑l avea o persoană pe vremea celui de‑al Doilea Templu de la Ierusalim. În călătoria lui către prezența Celui Preaînalt, omul era oprit de Vălul Templului, dincolo de care nimeni în afară de Marele Preot nu putea trece – și chiar și el „numai după multe purificări și spălări”.
Din prelegerea despre planșa de gradul întâi avem călătoria în jos, către centru. Centrul pomenit pare să se refere la centrul pământului. Însă dacă ne uităm la trecere, ea menționează și Punctele Cardinale de pe Busolă. Descrie faptul că Templul este o metaforă pentru fiecare dintre noi. E profund, înalt și atotcuprinzător.
Călătoria spre Centru – în cazul de față în interiorul nostru, nu al pământului – pornește de la semnul Speranței, acea „stea luminoasă a dimineții”. Însă ce urmează nu e limpede. În opinia mea, se dezvăluie în gradele succesive ale Ordinului Masonic. Adânc înăuntrul fiecăruia dintre noi se află acel glas „ca o adiere de vânt lin” care este regulă și călăuză pentru viața noastră. Principiul Ordonator, suflarea de viață sădită acolo la început și care face parte din începutul tuturor lucrurilor.
Am urmat instrucțiunile ca să ne studiem pe noi înșine, „cel mai interesant dintre toate studiile omenești”. Unii vor fi aflat multe despre ei, alții foarte puține. Fiecare dintre noi are o parte întunecată pe care fie o expunem, fie o ținem secretă, afișând o anumită figură în public, dând dovadă de moralitate, supunere și, poate, falsitate. Nu putem cunoaște pe nimeni cu adevărat și nu putem lega prietenii dacă nu le cunoaștem și nu le acceptăm celorlalți atâta partea luminoasă, cât și cea întunecată. Dacă refuzăm asta, nu suntem conștienți de potențialul pentru bine și rău care zace în fiecare dintre noi. Examinarea motivațiilor, prejudecăților, mândriei, orgoliului, aspirațiilor, neiertării etc. ar trebui să ne arate în ce direcție nu suntem chiar atât de corecți. Însă percepția acestor lucruri trebuie pusă la încercare. O lecție învățată de unul singur trebuie verificată. Dacă vrem să ne continuăm călătoria, e necesar să ne examinăm sinele din perspectiva de Maestru Mason. Ne amintim de expresia „cunoaște‑te pe tine însuți”. E imposibil să ne cunoaștem întru totul până nu suntem supuși încercării, provocării experienței, timpului sau învățării.
Aș vrea să folosesc simbolismul Vălului din Templu, acel acoperământ care în timpurile biblice îi separa pe toți oamenii, în afară de unul, de prezența Celui Preaînalt, care era despărțitorul dintre prezența Divină și condiția umană. „Să faci o perdea de in răsucit și de mătase violetă, stacojie și vișinie… ”
Albastrul este culoarea înaltului cerurilor aici pe pământ. Este albastrul Maestrului Mason, ceea ce suntem cu toții. Sub această boltă existăm la fel ca pe podeaua în carouri. Răutatea, bunătatea, răul, dreptatea, minciuna, adevărul – toate fac parte din existența noastră în timp ce ne deplasăm între polii busolei.
Prima provocare a cerului albastru este respingerea răului sub orice formă. Oare l‑am respins? Cu siguranță. Dar e un răspuns prea rapid. Un om care se cunoaște pe sine însuși își va da seama că răul poate fi respins, aruncat, dar că încă zace în noi. Trebuie să ne dăm seama că purtăm răul acela în noi în fiecare zi a vieții noastre muritoare. La inițiere suntem întrebați „în cine te încrezi”. Nu avem încredere în noi înșine. E posibil să fim orbi la răul rămas în fiecare dintre noi, în timp ce aici nu putem fi smeriți în fața propriei noastre slăbiciuni și mortalități. La marșurile triumfale romane, procesiunile publice dedicate comandanților învingători, un sclav le șoptea la ureche: „ești doar un om”!
Violetul se referă la statutul imperial de conducător și judecător al popoarelor. Înaintea Judecătorului caută‑ți inima, motivațiile, mândria, orgoliul, ambiția etc. Mâna pe care o pui peste inimă se îndepărtează întinată și marcată de răzvrătire. Un conducător înțelept cu siguranță te‑ar judeca. Pune‑ți mâna la loc și vezi că te poți înșela chiar și pe tine însuți, că răzvrătirea și sinele încă sunt acolo, ascunse în tine. În acest moment ar trebui fiecare să ne lepădăm de orice falsă credință sau presupunere despre noi și despre alții. Suntem muritori și sortiți greșelii. A ne considera desăvârșiți sau mai presus de orice greșeală înseamnă a nu cunoaște adevărul despre sine.
Stacojiul martiriului, sacrificiului, purificării și mântuirii este despre tine. Sângele este cel mai tradițional mediu de curățare din cadrul slujirii în Templu.
„Numai după spălări și purificări poate marele preot să intre în Sfânta Sfintelor.” În ipostaza marelui preot, putem fi curățați cu apă, untdelemn, sânge sau iertare. Iată chemarea de a turna mediul de curățare. Nu turnăm apa curățării asupra noastră, ci asupra celorlalți. Iertându‑i și ajutându‑i pe ceilalți să găsească lumina primim noi înșine curățarea. Iertându‑i pe alții, dăm dovadă de iubire pură și acceptăm că nu trebuie să‑i judecăm pe ceilalți, pentru că nu le suntem decât egali.
În locul acesta de sub pătratul zilei mergem să medităm, să ne descoperim centrul / sinele în fiecare zi sau înainte de o întâlnire a Lojii, pregătindu‑ne pentru oportunitățile și dezamăgirile zilei, aflându‑ne cu ființa într‑un loc comun cu Creatorul sau Ființa Supremă.
Poate fi de ajutor să ne gândim la Iosif din timpurile biblice. Dintre toți frații, el era cel mai iubit, nu datorită mamei lui sau a tinereții lui, ci a faptului că era de‑o minte cu tatăl lui (Facerea, 37:3) Trebuie să avem această abordare, să împărtășim bucuriile, dezamăgirile și tovărășia vieții alături de Creator sau de orice alt principiu de lege și ordine acceptăm. Iosif își împărțea dezamăgirile și bucuriile cu tatăl lui, muncea din toată inima și fără să se plângă. El și tatăl lui acționau ca o singură minte.
Acum ești înapoi la inițiere, purtând „simbolul inocenței și legătura de prietenie”. Șorțul alb din piele de ied se află în fața ta. Îți este arătat în Albul Vălului, alături de simbolul acela veșnic al divinității, Aurul.
Dincolo de el se află taina ta pierdută – s‑ar putea spune că pe o tipsie de aur. Dar oare înțelegem ce spune? Am avut încredere în călăuza noastră, așa cum am promis la Primul Grad. Ne‑am văzut pe noi înșine așa cum suntem, ne‑am acceptat umanitatea, mortalitatea și nevoia de iertare. Încă suntem în viață, tot așa cum numai un preot purificat ar putea ajunge atât de departe. Ne aflăm în prezența Celui Preaînalt – atunci de ce mai avem încălțări în picioare?
Iată un exemplu concludent din povestea unui sfânt venerat. Când Sfântul John Maria Vianney l‑a întrebat pe un fermier ce făcea în biserică privind tabernacolul, bărbatul modest i‑a răspuns: „Nimic, mă uit la El, iar El se uită la mine”. Asta înseamnă, pe scurt, locul de pace și unitate cu Creatorul. Privești în ochii tainei pierdute a Maestrului Mason. Ce înseamnă asta nu face subiectul articolului de față.
Mai departe ar însemna să vorbesc prea mult, pentru că nimeni nu știe ce ne poate fi revelat. Este locul nostru final undeva, sus, într‑un al șaptelea cer, în sânul lui Abraham? Este Uitarea? Sau este o conștiință comună cu Creatorul?
Universul întins și uriaș de deasupra e reflectat în microcosmosul din interiorul nostru. La fel cum lumina de la Miazăzi luminează la Miazănoapte, la fel cade acum lumina asupra voastră.
Nu știm dacă Universul are conștiință sau dacă se bazează pe o ființă binevoitoare, pe care o numim Dumnezeu. O altă întrebare teologică de pus aici este: dacă ne așteaptă veșnicia, ne vom mai recunoaște unii pe alții, vom avea amintiri, vom trece în uitare sau ne vom uni conștiințele cu a Creatorului? Nimeni nu știe, pentru că aceste lucruri nu pot fi dovedite.
Acesta e locul la care fac aluzie profeții din vechime, Rumi, Buddha și alți învățători. Unii susțin chiar că au fost acolo. E posibil să nu știm sau să nu înțelegem niciodată întregul adevăr al vieții și existenței, e posibil să auzim neadevăruri, dar nu avem de unde ști dacă nu primim noi înșine revelația. Dacă ne face fericiți – foarte bine.
Iluminarea noastră și a celorlalți prin această lumină nu poate scădea și nici spori: ea există mereu, desăvârșit revelată în forma ei prin folosirea corectă a instrumentelor de lucru, respectându‑ne jurămintele și recomandările etc. Destinul nu ne e descris, și nici nu putem ști ce va să vie.
Francmasoneria m‑a împins să văd o imagine de ansamblu. Nu pot cunoaște tot adevărul – mă bazez pe voi, frații mei, să vă împărtășiți revelațiile cu mine, să împărtășim, să discutăm și mai ales să ne punem intelectul la lucru. Merg mai departe alături de voi în călătoria Maestrului Mason. Nu mai aștept nici un punct terminus.
Un lucru pe care‑l știu e că răspunsurile trebuie să fie îndeajuns de simple încât să le înțelegem cu toții.
Câteva citate:
Franz Kafka: „Mi s‑a făcut rușine de mine când mi‑am dat seama că viața e o petrecere unde trebuie să vii deghizat și că eu particip la ea cu adevăratul meu chip.” Un citat frumos. Orgoliul este povestea pe care o construim ca să ne‑o spunem nouă înșine și celor pe care‑i întâlnim, bazată pe teamă, și necesară cât încă suntem în starea muritoare. Odată ce ne unim cu infinitul nu mai există teamă, iar pacea rezultată nu mai are nevoie de o poveste care s‑o susțină.
De la un prieten hindus, Kalpesh Hansiee: „Nici nu vor spune: Iat‑o aici sau acolo. Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca, 17:21)
Sadhguru: „Dacă a existat un Creator la început, înseamnă că acest Creator se află încă în toate lucrurile.”
