CLAUDIU IONESCU
de vorbă cu
THOMAS JACKSON (partea a 3-a)
Tom, care este cea mai dificilă problemă cu care se confruntă astăzi Francmasoneria?
Aici, din nou, Claudiu, ca să răspund la o asemenea întrebare cred că e nevoie să mă întorc la diferitele zone ale lumii pe care le-ai pomenit tu. În Statele Unite – de fapt, în toate țările vorbitoare de limbă engleză –, cea mai mare provocare este pierderea numărului de membri și scăderea calității membrilor rămași în organizație. Tocmai am citit un articol scris de un profesor mason din Australia, pe nume Kent Anderson, care a studiat Marile Loji și a scris un articol numit „Viitorul Francmasoneriei în țările de limbă engleză”. Articolul său cuprindea toate Marile Loji ale Australiei, toate Marile Loji din Europa de Vest, unele Mari Loji din Argentina și America de Nord (Statele Unite, Canada) și din alte părți ale lumii. Studiul acela a arătat că fiecare țară din lume – de reținut că studiul a fost realizat pe o perioadă de 30 de ani – toate țările care au avut Francmasonerie au înregistrat o creștere în numărul de membri cuprinsă între 23% și 200% – mai puțin țările vorbitoare de engleză și Marile Loji Unite ale Germaniei, iar scăderea numărului de membri în Germania a fost, probabil, rezultatul retragerii trupelor Aliate, americani și britanici, care erau staționate acolo.
Fiecare țară vorbitoare de engleză a suferit o scădere a numărului de membri cuprinsă între 21% și 85% în aceeași perioadă de 30 de ani. Concluzia lui Kent Anderson a fost aceeași la care am ajuns eu în urmă cu 30 de ani: aceea că problema pe care o avem în țările vorbitoare de limbă engleză este stilul Francmasoneriei pe care l-am dezvoltat – un stil caritabil. Francmasoneria din Statele Unite, de exemplu, a atins numărul maxim de membri în 1959, circa 4,1 milioane. Astăzi am ajuns la mai puțin de 1 milion. Dacă mă întorc și mă uit la declinul treptat din 1959, din anii ’60 și ’70, vorbim despre o scădere a numărului de membri provocată în mare măsură de moartea atât de multor membri care se alăturaseră după Al Doilea Război Mondial. Prin 1980 am început să ne îngrijorăm pentru prima oară din pricina pierderii numărului de membri și am coborât standardele Francmasoneriei ca să acceptăm membri noi. Rezultatul a fost că am început să pierdem solicitări din partea profesioniștilor educați, când tocmai ei erau cei din rândurile cărora puteau veni cei mai mari conducători capabili ai organizației. Atunci, pentru a încerca să creștem din nou numărul membrilor, am început să strângem bani pe care să-i dăm instituțiilor caritabile publice – rezultatul a fost că ne-am distrus imaginea în societate și, din nou, acest lucru a dus la declinul continuu al numărului de membri. Astăzi vedem în Francmasoneria din Statele Unite, din Australia, din Anglia – din toate țările vorbitoare de engleză, unde s-a dezvoltat în linii mari același stil de Francmasonerie – vedem, așadar, o scădere continuă a numărului de membri. În Statele Unite am dezvoltat un program pe care-l numim „Stilul Tradițional al Francmasoneriei”, în cadrul căruia ne străduim să înființăm loji, să dezvoltăm loji care folosesc un stil de Francmasonerie diferit, mai asemănător cu cel european din Europa de Vest. Kent Anderson nu a implicat Marile Loji Est-Europene în studiul său pentru că ele nu există de îndeajuns de mult timp încât să înregistreze un impact.
În Europa de Est – de fapt, probabil că în toată lumea – aș spune că cea mai mare provocare din Francmasoneria de astăzi sunt variabilele interne pe care le găsim în Francmasonerie. În trecut, cele mai mari provocări au venit din partea guvernelor și a instituțiilor religioase și proveneau, toate, din exterior. Nu au avut niciodată un impact major asupra Francmasoneriei și am reușit mereu să ne ridicăm deasupra acestor provocări. Astăzi, nu cred că provocările cele mai importante provin din exterior – astăzi cele mai mai provocări sunt interne: pierderea conducătorilor competenți și dezvoltarea unor orgolii mari. Am subliniat de nenumărate ori că fiecare dintre noi am obținut în viață ceea ce am obținut datorită orgoliului care ne-a mânat de la spate, că fără acest orgoliu nici unul dintre noi nu ar fi realizat tot ce a realizat. Dar am ținut un discurs la Conferința Conducătoril de Rit Scoțian poate acum 30 de ani în care am remarcat că, într-adevăr, am câștigat tot ce am câștigat de pe urma orgoliilor, dar moștenirea pe care o lăsăm va depinde mult mai mult de capacitatea noastră de a ne tempera orgoliul, nu de a-l folosi. Din păcate, aceasta devine cea mai mare provocare a noastră de azi și, ca să fim foarte direcți – cu siguranță în Statele Unite, cu siguranță în țările vorbitoare de engleză – este rezultatul faptului că am uitat de unde am plecat. În al doilea an în postul de Mare Secretar al Marii noastre Loji am scris o mică rugăciune: „Doamne, te rog nu mă lăsa niciodată să uit de unde vin, și lasă-mă să înțeleg când să renunț”. Mulți oameni mari pe care i-am cunoscut uitaseră de unde au plecat și la fel de mulți nu au știut când să renunțe. Drept urmare, moștenirea pe care au lăsat-o, în ciuda tuturor contribuțiilor lor, este o moștenire negativă, în loc să fie una pozitivă.
