De-a lungul ultimilor douăzeci de ani, mulţi dintre noi au fost martorii unei forme de Masonerie pe care o consideram a fi etalon. Acum, privind retrospectiv, aceasta apare ca fiind nemaipomenit de stupidă.
Ca urmare, vizavi de cele ce urmează, mă întreb: m-am bucurat de ele sau le-am suportat?
Ceremonii regulare pentru candidaţi şi ceremonii acolo unde nu există candidaţi. Învăţarea “Francmasoneriei” rămâne absentă an după an. Dulapurile noastre cu cărţi sunt încuiate, iar cheia, câteodată, este de mult rătăcită.
Candidaţi ce nu sunt siguri cui se alătură. Acest aspect nu este lămurit la interviul iniţial şi nici candidatului nu i se pune această întrebare cu claritate. Aşadar, din nefericire, aceşti fraţi nu stau mult cu noi, iar noi îi regretăm prea puţin. Dar, la urma urmei, am obţinut astfel una sau trei ceremonii.
Candidaţi cu alte așteptări decât programul serii. Sunt obişnuite neînţelegerile cu privire la tematica ținutelor. Întrebări despre ritual şi Craft sunt încă puse de către candidaţi, dar programarea masonică ignoră nevoia unor răspunsuri.
Ritual învăţat pe de rost, dar nu înţeles. “Consider că înţeleg ritualul învăţându-l.” Pun la îndoială acest punct de vedere întrucât ignoră îndemnurile voalate în alegorii şi ilustrate de simboluri. Candidaţii trebuie instruiţi în urma oricărei ceremonii şi îndrumaţi timp de multe săptămâni înainte de obţinerea gradului următor.
Mesele festive sunt atracţia serii, singurul motiv al serii sau un pretext de a prelungi seara. Chiar ne sunt necesare acestea cu fiece ocazie? De ce să nu începem cu o gustare, bufet sau chiar o ceaşcă de ceai?
Discursurile sunt standard – mulţumim gazdei, apreciem ceremonialul și mâncarea și punctăm cine și ce a făcut. Acesta poate fi un exerciţiu de reiterare şi adesea recurge la a spune neadevăruri despre seară, în general. Unde este adevărul dacă privim doar la noi înşine? Putem învăţa ceva dacă nu ne confruntăm cu realitatea?
Cuvântările provinciale se pierd în ele însele. Ele apar ca descriind un ideal, nu practica reală și așteptările celor de la Orientul lojii. Asta îi face pe cei care au funcții masonice să pară mai mult efigii masonice, decât masoni destoinici. Mulţi sunt fară consistenţă, făcând să răsune cuvinte goale de câte ori cred de cuviinţă. Unde sunt adevăraţii adepţi ai Ordinului?
Este renumit faptul că perspectiva lojilor noastre priveşte întotdeauna către ce s-a petrecut sau “am făcut” cu ani în urmă. Fraţii uită că înaintemergătorii purtau pălării tricorn, pantaloni până la genunchi, joben şi chiar cravata albă – lucruri care s-au schimbat, ducând la o altă normalitate. Schimbarea este o necesitate pentru evoluţie, iar alternativa este mai rea decât să ne schimbăm noi înşine. Dispariția este regula, nu excepţia.
Ordinea actuală şi valorile societăţii şi familiei sunt ignorate de mulţi: orarul de muncă al unui bărbat, cerinţele unei mame care lucrează, dedicarea faţă de familie şi dorinţa de a ajunge acasă în loc de a sta până târziu după o lungă zi de lucru. Familia trebuie să fie pe primul loc.
Nu se privește spre viitor printr-o planificare şi prin idei inovatoare. Ceea ce se numeşte iniţiativă este adesea expus în mod fals, cu aspecte imaginare care să dea satisfacţie “conducătorilor”. Iniţiativele nu sunt cuantificate şi eşuează curând în domeniul efemerului. Câţi conducători caută evidenţa succesului în evidenţă faptică? Abordarea obiectivă mai presus de cea subiectivă trebuie să fie cazul fiecărei organizaţii profesioniste.
O întrebare des auzită este: de ce nu atragem şi păstrăm membri în loji? Răspunsul este evident, însă este ignorat pentru a nu tulbura natura parohială (îngustă) a Craft-ului din ziua de azi.
Exista tendinţa de a vorbi în clişee cu Ofițerii și cu cei din conducere. O astfel de apreciere de sine ascunde adevărul şi îl evidențiază pe “căutătorul marelui şorţ”. Dacă asta înseamnă Francmasoneria, cu siguranţă că, în timp, ea va dispărea.
Niciodată nu se răspunde concis la întrebarea “ce este Masoneria”!
Francmasoneria este un Ordin filosofic şi nimic mai mult. Nu este o organizaţie de caritate, una autosuficientă şi auto-laudativă (mărirea de sine nu ar trebui să existe în Ordin, în veci) şi nu este pentru interesul individual, ci individul este numai o rotiţă în marea maşină.
Oricum, accentul pus pe filantropie nu are valoare fiindcă încurajează naturile egoiste să se mândrească într-o prezentare de planşă. Nu acesta ar fi cazul dacă mila şi binefacerea ar fi personale şi private. Caritatea nu este pe deplin înţeleasă. Ea nu înseamnă doar bani. Este vanitos şi revoltător să te gândeşti să oferi bani cash în chip de caritate. Unde este Maestrul Mason care înţelege sensul carităţii? O auzim pomenită între noi de parcă am fi un club filantropic, ceea ce nu este cazul.
Priviţi aceste înalte principii:
Dragoste frăţească – o văd arareori.
Ajutorare – caritatea este mai puţin decât aceasta. Ce aţi spune despre a servi şi celor ce nu sunt masoni; atât văduvei cât şi orfanului? Sau despre timpul acordat unui membru aflat în nevoie?
Adevăr – la aceasta, răspundeţi-vă singuri.
