CONSTANTIN C. ȘTEFAN
Loja Vasile Balș Nr.370, MLNR
Viaţa lui Vasile cel Mare – repere biografice
Vasile se cobora dintr-o familie nobilă şi bogată din Pont. Tatăl său s-a stabilit în Cezareea Capadociei și s-a căsătorit cu o tânără orfană. A fost avocat şi profesor de retorică.
Vasile cel Mare s-a născut în 329 sau 330. El este una din figurile cele mai strălucitoare ale secolului al patrulea. „Pentru toţi – spune Grigore de Nazianz – a fost un fel de lege a virtuţii”.
Încă din copilărie, a fost format de Macrina, bunica lui, şi Emilia, mama sa. Apoi a urmat tatăl său, profesorul de retorică, care i-a predat întreg ciclul ştiinţelor, a fost exercitat în evlavie, sau mai pe scurt, prin învăţături elementare, a fost împins spre desăvârşirea ce avea să urmeze.
Din Cezareea s-a dus la Constantinopol capitala Orientului, renumită pentru cei mai desăvârşiţi oratori şi filozofi, de la care Vasile, în scurtă vreme, şi-a însuşit cele mai de seamă învăţături, datorită agerimii şi talentului său.
De la Constantinopol, mânat de straşnica lui sete de ştiinţă, a mers la Atena. Studenţii din Atena, veniţi din toate ţinuturile Greciei şi din Occident, aveau obiceiul de a săvârşi o ceremonie de iniţiere a tuturor tinerilor veniţi pentru studii în Atena.
Grigore din Nazianz cunoştea acel obicei şi-l cunoştea şi pe tânărul student Vasile încă înainte de a veni la Atena pentru studii. Ţinând cont de severitatea moravurilor şi de severitatea în vorbire ale noului venit, Grigore a vorbit cu studenţii despre Vasile înainte de sosirea lui la Atena. Le-a vorbit atât de frumos, încât Vasile a ajuns respectat de toţi. Şi astfel aproape singur el – spune Grigore – din toţi cei ce veniseră la studii în Atena, a fost scutit de formalităţile de intrare în lumea academică ateniană, bucurându-se de o cinste mai mare decât a oricărui nou venit. Aşa a început prietenia dintre Grigore şi Vasile.
Grigore din Nazianz ne vorbeşte despre cursurile pe care le-a urmat Vasile: retorica, gramatica, regulile povestirii, legile metricii şi ale poeziei, filozofia, dialectica, astronomia, geometria, matematica şi medicina. Faima lor trecuse şi dincolo de hotarele Greciei. Erau cunoscuţi pretutindeni unde se vorbea despre Atena.
După o şedere de patru, cinci ani în Atena, în anul 356, Vasile şi Grigore s-au hotărât să se întoarcă în patrie.
Întors acasă, Vasile a fost reţinut în Cezareea, pentru că locuitorii oraşului îl considerau ca un al doilea întemeietor şi protector al cetăţii. A fost profesor de retorică vreme de doi ani. În urma succeselor repurtate ca profesor, tânărul Vasile, se umfla şi se înfumura, de pe urma învăţăturii celei din afară, ba se uita peste umăr şi la dregătoriile (n.n. – funcțiile) mai înalte şi se credea mai presus chiar decât slujbaşii (n.n. – funcționarii) cei mai străluciţi. Sora sa Macrina, a văzut drumul alunecos pe care mergea fratele ei şi l-a înduplecat (n.n. – convins) să păşească spre ţinta adevăratei filozofii şi înţelepciuni, pentru viaţa cea cu adevărat virtuoasă.
Vasile a părăsit catedra de retor din Cezareea și a cercetat pe atleţii pustiei din Alexandria, Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia, mânat de gândul mărturisit.
La întoarcerea din acea călătorie, şi-a împărţit averea sa la persoane sărace şi s-a retras în Pont, pe malul râului Iris, într-o localitate numită Anesi, şi a înfiinţat o mănăstire de călugări.
A mai făcut o nouă împărţire a averii sale la săraci, a averii pe care o moştenise la moartea mamei sale. Nu s-a mărginit numai să-şi împartă averile sale la cei nevoiaşi, ci a lucrat cu toată fiinţa sa pentru alinarea suferinţelor celor din nevoie, cum a fost la marea secetă şi foamete care a bântuit Capadocia în anul 368. În acele timpuri Vasile, prin cuvântările sale, a deschis hambarele celor avuţi şi prin îndemnurile sale a realizat spusele Cărţii Sfinte – Biblia.
A adunat la un loc pe cei bântuiţi de foamete, căci erau unii care de abia îşi trăgeau sufletul, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, pe nenorociţii de orice vârstă, a strâns tot felul de alimente, care pot ajuta la potolirea foamei, oale pline de legume şi de alte verdeţuri. Încins cu un şorţ nu S-a sfiit să spele picioarele ucenicilor Săi. Vasile de-a valma cu slugile, care-i erau colaboratori, îngrijea de trupurile celor care aveau nevoie de ajutor, dar totodată şi de sufletul lor, dându-le odată cu hrana şi cinstea cuvenită, ajutându-i, cu alte cuvinte, din două părţi… La aceasta se mai adaugă şi hrana cuvântului, o binefacere şi o dărnicie desăvârşită, de obârşie divină.
În anul 370 scaunul episcopal al Cezareii Capadociei a rămas vacant, prin moartea episcopului Eusebie. În locul aceluia, în scaunul vacant a fost ales episcop Vasile.
Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi şi îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere şi din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieţi a lui Vasile.
Ca episcop a dat dispoziţie să se înfiinţeze aşezăminte filantropice permanente, impunându-le conducătorilor poporului să aibă una şi aceeaşi purtare, anume dragostea şi mărinimia faţă de cei nenorociţi, a creat în apropierea Cezareii un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini, la acestea se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor aşezăminte: bucătării, ateliere de tot felul şi alte dependinţe necesare, nu lipseau nici şcolile în care copiii învăţau carte şi nici şcolile pentru învăţarea meseriilor. A creat lângă oraşul Cezareea un alt oraş, pe care poporul l-a numit cu numele întemeietorului lui: Vasiliada, spune Grigore din Nazianz.
Vasile este acela care ne-a convins pe toţi să nu dispreţuim acele categorii de oameni. Nu se sfia de a cinsti chiar cu buzele sale pe bolnavi sărutându-i ca pe nişte fraţi şi nu cum ar crede poate unii – în dorinţa de falsă smerenie (n.n. – modestie). Cu alte cuvinte îi încuraja nu numai cu vorba, ci şi cu fapta.
Folosindu-mă iar de Cuvântul funebru al lui Grigore din Nazianz, voi încerca să schiţez profilul sufletesc şi intelectual al Marelui Vasile.
Vasile a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii şi a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viaţă, a preamărit virtutea şi a urgisit viciul, avea farmec la povestit şi ştia să educe pe alţii chiar când glumea, mustra cu blândeţe, dar nu degenera blândeţea până la sălbăticie şi nici indulgenţa până la slăbiciune, inteligenţa şi elocinţa lui lăsau în urmă pe toţi oamenii.
Într-un cuvânt, frumuseţea lui Vasile a fost virtutea, dovedindu-se a fi om desăvârşit într-o viaţă desăvârşită.
Şi iată cât de frumos şi cât de adevărat vorbeşte Grigore despre lucrările lui Vasile !: „Când pun mâna pe – Hexaemeronul – lui şi citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creatorul, încep a înțelege temeiurile (n.n. – bazele, începuturile) creaţiei, admir pe Creator cu mult mai mult decât mai înainte. Când citesc scrierile sale polemice, parcă văd cu ochii focul de la Sodoma, parcă văd turnul Babel, pe cât de rău construit pe atât de bine dărâmat de Vasile. Când citesc celelalte interpretări, mă conving că nu trebuie să mă opresc la literă, nici să privesc lucrurile numai superficial, ci să pătrund mai departe, să cobor din adânc în adânc – că adâncul, spune Scriptura, adânc cheamă – să trec din lumină în lumină, până ce voi ajunge la punctul culminant”.
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”
Înainte de a cerceta înţelesul adevărat al cuvintelor Bibliei, înainte dea a afla cât de adânc este sensul acestor puţine cuvinte ale Cărţii Genezei, să ne aducem aminte de cel ce ne-a vorbit despre crearea lumii.
Moise este cel care a scris Cartea Genezei, Moise, acel bărbat vestit, despre care Biblia a dat mărturie că „era plăcut lui Dumnezeu încă de pe când era copil de sân” (Exod cap. 2, vers. 2; Faptele Apostolilor cap. 7 , vers. 20).
Să nu-ţi imaginezi, omule, că cele pe care le vezi sunt fără început şi nici, pentru că cele ce se mişcă pe cer aleargă împrejurul tău în cerc şi pentru că începutul cercului scapă simţurilor noastre, să socoteşti că natura celor ce se mişcă în cerc este fără început. Dacă începutul şi sfârşitul cercului scapă simţurilor noastre, totuşi cel care a descris cercul, l-a început într-adevăr dintr-un punct oarecare, cu un centru şi cu o anumită distanţă de centru.
„La început a făcut Dumnezeu” – trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârşească tot în timp.
Cei care se ocupă cu bogăţia înţelepciunii măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, împart bolta de miazănoapte a cerului şi a ciclului zodiac în mii şi mii de părţi, observă cu precizie răsăritul, oprirea şi apusul stelelor, mişcarea tuturor stelelor faţă de cele dinaintea lor şi timpul în care fiecare din stelele rătăcitoare îşi împlinesc mişcarea lor de revoluţie, dar o singură ştiinţă din toate n-au descoperit, ştiinţa de a – L înţelege pe Creator, Creatorul universului.
Începutul stă în chip firesc înaintea celor ce vin după început, trebuia neapărat ca Moise, să pună cuvântul acesta înaintea tuturor, zicând: „La început a făcut”.
Cu aceste două margini – cer şi pământ – Moise a lăsat să se înțeleagă existenţa întregului univers, a dat cerului întâietatea în ordinea creaţiei şi a spus că pământul este al doilea în ordinea existenţei. Negreşit, au fost făcute odată cu cerul şi pământul şi cele ce sunt între cele două extreme. Deci, chiar dacă Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, despre foc, despre apă, despre aer, trebuie însă să înţelegem mai întâi că toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce există . În pământ vom găsi şi apă şi aer şi foc, odată ce din pietre sare foc, iar fierul, care este şi el născut din pământ, dacă este frecat, scoate cu îmbelşugare foc. Şi e lucru vrednic de mirare cum focul, când este în corpuri, stă cuibărit acolo fără să vatăme, dar când este chemat afară, mistuie pe cele pe care mai înainte le păzea nevătămate. Săpătorii de fântâni arată, apoi, că în pământ se găseşte apă, iar existenţa aerului în pământ o arată vaporii, care se ridică din pământul umed încălzit la soare.
„Pământul era nevăzut şi netocmit” – n.n. nefinalizat
Biblia a spus că pământul era nevăzut, pentru că nu era încă omul, cel care avea să-l privească și pentru că era cufundat sub apă, care plutea pe suprafaţa lui şi nu putea să fie văzut, că nu erau încă adunate apele în adunările lor, pe care, adunându-le mai pe urmă Creatorul, le-a numit mări.
Dar ce vrea să spună cuvântul nevăzut?
Cuvântul nevăzut arată pe de o parte ceea ce nu se vede cu ochii trupului, de pildă: mintea noastră, pe de altă parte arată ceea ce este văzut, datorită naturii lui, dar este ascuns de un corp care îl acoperă, de pildă: fierul în adâncul pământului.
Noi oamenii avem pentru fiecare meserie o materie cu care lucrăm, fierarul lucrează cu fierul, dulgherul – lemnul. La aceste meserii, altceva este materia care se lucrează, altceva este forma după care se lucrează materia şi altceva este lucrul finit, potrivit formei pe care maestrul o are înaintea sa. Materia se ia din afară, forma este potrivit meseriei, iar lucrul finit este o sinteză a celor două: a formei şi a materiei. Pe pământ, meseriile au apărut în urma materiei pe care omul o prelucrează, pentru că meseriile au fost cerute de nevoile vieţii.
Creatorul, însă, înainte de a fi cele ce se văd acum, a gândit şi a pornit să aducă la existenţă cele ce nu erau, în acelaşi timp a gândit şi cum trebuie să fie lumea şi ce formă să-i dea materiei, ca să fie în armonie cu ea.
Tocmirea (finalizarea, împlinirea) desăvârşită a pământului o formează rodul din el: creșterea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi – roditori şi neroditori – culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin mai în urmă, răsărind din pământ, prin puterea Creatorului, vor împodobi pământul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate, Biblia a numit pământul netocmit.
„Şi întuneric era deasupra adâncului.”
Întunericul este, spațiul lipsit de lumină sau locul umbrit de un corp care se interpune sau, pe scurt, un loc lipsit de lumină din oricare altă cauză.
Mintea, caută să ştie dacă întunericul a fost făcut odată cu lumea, dacă este mai vechi decât lumina.
Unii zic că întunericul este însuşi răul. Câte învăţături nu s-au creat din răstălmăcirea acestor cuvinte.
Dacă răul nu este nici nenăscut, nici făcut de Dumnezeu, de unde îşi are existenţa? Că nimeni din cei ce vieţuiesc nu va spune că răul nu există! Ce să spunem?
Răul nu are o existenţă vie şi însufleţită, ci este o stare sufletească potrivnică virtuţii, din cauză că cei care nu sunt atenți asupra vieţii lor se depărtează de bine.
Nu căuta, deci, răul în afară de tine şi nici nu-ţi închipui o natură care să fie cauza răului, ci fiecare să se recunoască pe el însuşi cauza răului care este în el.
Din relele care ni se întâmplă în viaţă, pe unele ni le aduce firea noastră omenească, de pildă: bătrâneţea şi bolile, altele sunt datorită întâmplării, de pildă: faptele, care, în afara gândului nostru, au cauze străine, adeseori dureroase sau vesele, alte rele depind de noi, de pildă: a-ţi înfrâna poftele sau a da frâu liber plăcerilor, a-ţi stăpâni mânia sau a bate pe cel care te-a supărat, a spune adevărul sau a minţi, a fi blând şi măsurat sau îngâmfat şi mândru. Peste toate acestea tu eşti stăpân! Nu căuta începuturile lor în afară de tine, ci cunoaşte că răul ia început din căderile cele din voința ta. Dacă răul ar fi fără voia noastră şi nu cu voia noastră, atunci n-ar atârna asupra celor ce fac rău atâta frică de legi şi nici n-ar fi atât de nemiloase pedepsele date de tribunale pe măsura faptelor săvârşite de răufăcători.
Şi a zis Dumnezeu: „Să se facă lumină.”
Cel dintâi cuvânt al Creatorului a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută. S-a pus în evidență cerul, care mai înainte, era acoperit de întuneric.
„Şi a văzut Dumnezeu că lumina este frumoasă.”
Cum putem noi lăuda lumina, când ne-a luat-o înainte mărturia Creatorului, că lumina este frumoasă! Pentru noi oamenii, raţiunea noastră lasă ochii să judece frumosul şi nu spune altceva decât atât cât observă simţul văzului. Iar dacă frumuseţea trupească se datorează simetriei părților fizice, a unora faţă de altele şi culorilor, cum se poate vorbi, oare, despre frumuseţea luminii, când natura luminii este simplă şi la fel în toate părţile ei?
Judecata lui Dumnezeu despre frumuseţea luminii n-a privit numai aspectul ei plăcut pe care îl dă ochilor, ci a avut în vedere şi folosul ei de mai târziu. Că nu erau încă ochi care să judece lumina.
„Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, prima zi.”
Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este vecinătatea nopţii cu ziua. Starea în lume, înainte de facerea luminii, nu era noaptea, ci întunericul, noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit întunericul de zi.
„Şi a făcut Dumnezeu doi luminători mari ”
Cuvântul mare are când o însemnare absolută, când o însemnare relativă. Cum să înţelegem această noţiune de mare?
Să nu măsori luna cu ochiul, ci cu mintea, care este cu mult mai precisă decât ochii pentru descoperirea adevărului.
Creatorul ne – a dăruit gândirea pentru a cunoaște marea Sa înțelepciune din cele mai mici creaţii ale zidirii Lui, să ne dea putere să dobândim idei mai înalte despre Ziditor din creaţiile Lui mari, deşi în comparaţie cu Creatorul lor, soarele şi luna sunt ca ţânţarul şi furnica. Că de la nici una din creaturi nu putem dobândi o idee vrednică despre măreţia Creatorului Universului. Ne dau doar mici şi slabe imagini.
„Şi a făcut Dumnezeu pe om.”
Biblia nu spune: Au făcut. A evitat aici pluralul persoanelor. Instruind pe iudei prin primele cuvinte, iar prin ultimele excluzând păgânismul. Biblia revine cu tărie la monadă, ca să înţelegem pe Fiul împreună cu Tatăl şi să fugim de primejdia politeismului.
„După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el.”
În ce fel are omul chipul lui Dumnezeu şi cum participă la asemănare vă voi spune, în alte cuvântări.
Seara, care a trimis de demult soarele spre asfinţit, ne porunceşte să tăcem. Să lăsăm cuvântul nostru să se odihnească aici, mulţumindu-ne cu cele spuse. Acum am spus numai atâta ca să vă trezesc râvna (n.n. – interesul). O cercetare mai pe larg o vom face, în cuvintele ce vor urma.
Plecaţi bucuroşi iar în locul oricărei mâncări scumpe şi a dulciurilor de multe feluri, împodobiţi cinstitele voastre mese cu pomenirea celor spuse aici.
Lucrări de seamă (n.n. – importante) în Opera Sfântului Vasile cel Mare
O parte a operei sfântului Vasile cel Mare a fost tipărită pentru prima dată, la Basel în anul 1532.
În limba engleză scrierea Despre Sfântul Duh, Omiliile la Hexaemeron şi Scrisorile, New York, 1895.
În limba germană operele complete ale sfântului Vasile cel Mare s-au publicat în colecţia: Sämtliche Werke der Kirchenväter (Omiile la Hexaemeron, 21 de Omilii şi Cuvântări, selecţiuni din Scrierile Ascetice şi din Scrisor).
În limba franceză Omilii, Panegirice, Epistolele, Omiliile la Hexaemeron, Paris, 1968.
În limba română a fost tradus de:
- ieromonahul şi de dascălul Ilarion, în sfânta Mănăstire Neamţul, BAR, Ms. 3094, f. 1-279 v, anul 1782;
- Rafail smeritul monah din soborul stareţului Paisie, BAR, Ms. 1458, f. 1-230, anul 1805;
- Samuil Micu Clain, BARC, Ms. 415, f. 23-24 – se păstrează numai un fragment;
- fragmente din Hexaemeron a publicat Arhimandritul Benedict Ghiuş;
