GABRIEL CORIU
Maestru Venerabil din Trecut al Lojii Frăția Sfântului Ioan nr. 246, București
„Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi, Căci a lor va fi împărăţia cerurilor!“
Şi totuşi, pe parcursul devenirii mele, părinţii, dascălii, eroii mei de te miri unde şi în general toată societatea, indiferent de veacul pe care l-am parcurs, mi-au insuflat un puternic interes pentru ceea ce ei credeau că reprezintă valori umane.
Şi trecând din copilărie în adolescenţă m-am ataşat atât de mult de acestea încât, încet, încet s-au întrupat într-o entitate cu voinţa. Şi ce voia ea, voiam şi eu. Câtă dreptate avea. Era eroul meu, care se contura din ce în ce mai mult, cu cât confruntările mele, pe plan ideologic mai întâi, erau mai multe şi mai sofisticate.
Şi când eram suficient de matur, când eroul meu strălucea mai mult ca oricând, m-am trezit deja în vâltoarea unor aprigi lupte, în care adversarii mei cădeau pe rând, din ce în ce mai mulţi. Erau atâtea lucruri care mă iritau la ei; nu voiau să se supună eroului meu cel drept, bun şi sfânt; nu erau capabili să îi înţeleagă natura eroică. Eram nevoit să-i ucid, să-i jertfesc pentru binele ce trebuia să vină.
Am o străfulgerare care mă face lac de sudoare şi simt cum mă cuprinde ca o paralizie o teamă de moarte. Mă simt bolnav de sângele pe care l-am vărsat, iar lumina care se revarsă din lucruri asupra mea este roşie. Devin din ce în ce mai confuz. Trebuie să mă eliberez de aceste gânduri. Dar cum? Nu-mi dau pace. Mă prăvălesc într-un iad de remuşcări. Revăd furia mea revărsându-se asupra tuturor vinovaţilor, asupra fraţilor mei care mă iritau la culme. Îmi îndrept privirea la răsărit, dar nu văd decât o lumină sângerie care luminează neclar, cu un roşu aprins faptele mele. Văd conturat clar chipul eroului meu, care neclintit cu proprie voinţă mă îndeamnă să duc mai departe lupta noastră. Cum să-l părăsesc?…
Închid ochii. Fac un plan rapid de atac şi într-un moment de inspiraţie împlânt cuţitul în spatele lui şi, plângând, simt cum mâna mea repetă obsesiv acest gest şi mă văd înnecat în sângele lui.
Dintr-o dată , de la răsărit, o lumină albă, pură îmi luminează scena pe care mă aflu. Lumina sângerie se împrăştie. Locul scenei îmi devine clar: eroul stă în faţa mea încremenit, iar dispariţia vrajei forţei lui mă eliberează. Înţeleg că ceea ce mă irita împotriva fratelui meu, pe care l-am hăituit şi vânat, mă irita împotriva fratelui din mine, adică împotriva a ceea ce în mine semăna cu fratele meu. Dar nu am înţeles aceasta şi atunci mi-am ucis fraţii curajoşi. Abia acum îmi dau seama că ucigând, jertfind eroul din mine vremea mea a venit. Eu însumi sunt ucigaş şi ucis, jertfitor şi jertfit.
De fapt, ceea ce jertfesc este pretenţia mea egoistă, act prin care mă dau concomitent pe mine însumi.
Sunt acela care sunt în lumea vizibilă, sunt expresie şi simbol al sufletului meu.
Şi pentru că am înţeles acest lucru am găsit posibilitatea şi puntea de întoarcere la cale. Am înţeles că jertfa nu este nimicire, ci piatra de temelie pe care am aşezat-o cu grijă în colţul care îmbină răsăritul dulce cu nordul aspru şi întunecat.
Este Hiram Abif un simbol al jertfei? În mod sigur este atât fratele curajos, ucis în locul eroului din mine, dar şi eroul din mine jertfit deliberat pentru ca vremea mea să vină.
Voiam să închei aici această planşă a cărei prezentare pare la prima vedere foarte ciudată şi care lasă multe semne de întrebare.
Iubiţi fraţi, de fapt confruntările dintre noi, necesare evoluţiei noastre sunt confruntări între entităţi adânc înrădăcinate în inconştientul nostru cu conţinuturi proprii şi voinţă proprie. Suntem noi capabili să le recunoaştem, să le înţelegem? Nu este uşor acest lucru, deoarece aceste entităţi născute din elementele educaţiei noastre şi hrănite de vanitatea falsei cunoaşteri se confruntă cu modele aparţinând spiritului civilizaţiei noastre şi care se schimbă odată cu generaţiile. Dar trebuie să le sacrificăm, căci altfel nu ne putem situa pe propria noastră cale, căci aceasta este numai în noi, nici în legi, nici în teorii, nici în zei.
