AHILE VERESCU
Diversitatea concepţiilor şi reprezentărilor privind alchimia nu poate fi egalată decât de multitudinea şi varietatea prejudecăţilor referitoare la acest domeniu. Poate tocmai de aceea, numeroşi cercetători susţin că există puţine obiecte de cercetare care, asemenea alchimiei, să genereze atâta incertitudine, atunci când se încearcă definirea acesteia. În timp, s-a decantat o veritabilă inflaţie de explicaţii şi interpretări, atribuindu-se astfel termenului o reliefare polisemantică absolut specială. Pe fundalul existenţei unui evantai larg de interpretări şi teorii, ne aflăm totuşi într-un punct critic, relevat cu pregnanţă de faptul că, pe măsură ce dezbaterile cresc în amploare şi nuanţare, în mediul profan, termenul este aproape inexistent.
Cu toate aceste dificultăţi inerente, pot fi menţionate totuşi câteva teze care se bucură de o susţinere mai consistentă din partea cunoscătorilor, în ce priveşte acest misterios şi incitant domeniu. Astfel, se acceptă aproape unamin că alchimia este: (i) secretă,[1] (ii) tradiţională[2] şi (iii) iniţiatică[3]. (Sadoul, J., 1997) În linii generale, cele trei caracteristici pot fi atribuite şi masoneriei. La fel ca şi alchimia, masoneria modernă este secretă chiar dacă se afirmă, tot mai insistent, că ar fi doar „discretă“. În calitate de iniţiaţi, este important să înţelegem un lucru simplu: adevăratul secret, cel indicibil, este, tocmai prin aceasta, necomunicabil şi devine o blasfemie imediat ce a fost rostit. Masoneria este tradiţională: încă de la început, loja îi solicită aspirantului să-şi mărturisească fără dubii credinţa în Fiinţa supremă. Cum se ştie, negarea supraumanului conduce, invariabil, la antitradiţie, deviere şi subversiune. În fine, masoneria este iniţiatică şi aceasta nu mai trebuie demonstrată; din afară, nimeni nu poate înţelege ce anume se petrece în atelierul masonic şi în sufletul omului, deopotrivă.
Se acceptă îndeobşte, de asemenea, că doctrina alchimică, aşa cum s-a dezvoltat aceasta în Europa medievală, îşi are originea în hermetismul (învăţătura lui Hermes Trismegistos) născut la Alexandria, pe la începutul secolului I d.C. În acea perioadă, a existat, acolo, un veritabil creuzet al spiritualităţii universale. Egiptenii, persanii, fenicienii, evreii, grecii, iar mai târziu, romanii şi arabii şi-au dat întâlnire la Alexandria unde şi-au transmis unii altora învăţăturile ezoterice şi, astfel, au împărtăşit cunoaşterea ocultă. Toţi aceştia, dintre care vom remarca pe Clement Alexandrinul, Filon iudeul, Ammonius Saccas, Origene, Dionisie Areopagitul, Plotin şi alţii s-au adăpat din izvorul înţelepciunii lui Hermes-Thoth. Tatăl tuturor acestor căutători de lumină era Hermes iar învăţătura lor, un set de credinţe ce nu se transmite decât în formulă iniţiatică.
Şi totuşi, s-a acreditat ideea că alchimia ar fi mult mai veche şi mai universală decât toate învăţăturile ezoterice. Astfel, sunt relativ cunoscute, elementele de alchimie chinezească datând de acum 5-6000 de ani sau cele de alchimie sumeriană şi indiană. Toate acestea au în comun o trimitere subtilă, (prin analogii, metafore, pilde…), la o devenire a omului, la o metamorfozare[4]. În esenţă, aceste tezaure de sapienţialitate transmit mesajul universal potrivit căruia, după ce omul înţelege cine este el cu adevărat, începe să se întrebe tot mai responsabil care-i misiunea sa. Şi apoi, un astfel de om deşteptat din somn (trezit, înviat din morţi) se uită repede în jur ca să găsească un maestru adevărat (sau, mai bine spus, un maestru îl găseşte pe el) care să-l înveţe cum să parcurgă, la propriu, labirintul, devenirea întru Fiinţă, drumul de la Ego la Sine.
Din persepectivă strict istorică, s-a convenit asupra faptului că doctrina alchimică a pătruns în Europa occidental, în special, prin intermediul arabilor (al kymia este un cuvânt care provine din această cultură). În fine, există credinţa că alchimia de înrudeşte cu gnosticismul, kaballah, dar şi cu masoneria şi rozacrucianismul. (Messadié, G., 2008) De altfel, istoria Tradiţiei (cu majuscule) este neîntreruptă iar formele concrete în care s-a manifestat aceasta în Europa au trecut unele în altele, până în zilele noastre. În esență, această derulare ordonată a evenimentelor (rânduiala) este profund impregnată de sacralitate: „…nu există și nu poate să existe nimic cu adevărat tradiţional care să nu conţină un element suprauman. Acesta este punctul esenţial care constituie oarecum însăși definiţia tradiţiei și a tot ce se leagă de ea“ (Guenon, R., 2008). În centrul Tradiției se află Doctrina metafizică revelând Principiul universal care este, în mare parte, inexprimabil prin cuvinte. De aceea, mesajele despre sacru nu pot fi transmise decât utilizându-se analogii, simboluri și ritualuri. Redarea prin cuvinte, prin texte, a acestor adevăruri indicibile, ne-ar determina să recurgem la o solicitare de maximă intensitate a limbajului pentru a reda realitățile subtile.
Cât priveşte masoneria speculativă (cu Mari Loji şi cu Loja pe post de Maestru), aceasta s-a născut la 1717, potrivit datelor istorice. Pentru noi toţi, este clar însă, că masoneria a existat şi înainte, desigur oarecum într-o altă formulă organizatorică. Practic, anul menţionat mai sus reprezintă strict momentul când, printr-un act de voinţă liber exprimată de către patru loji, a luat fiinţă Marea Lojă Unită a Angliei. Cum se ştie, însă, multe ateliere au rămas, atunci, în afara Marii Loji Unite a Angliei, continuându-şi activitatea după vechea rânduială tradiţională.
Mai mult decât atât, există mărturii şi probe materiale despre loji masonice alcătuite din cioplitorii în piatră – ucenici şi calfe – care lucrau, în mod regular, încă de pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Ca o recunoaştere a statutului lor tradiţional şi iniţiatic, în aceste loji operative ale zidarilor, au început să intre intelectuali de marcă, oameni de cultură, înalţi prelaţi. Sunt citate, în acest sens, cazurile a doi alchimişti, Robert Moray More[5] şi Elias Ashmole[6]. Cei doi şi poate mulţi alţii precum aceştia, erau oameni învăţaţi, preocupaţi de alchimie, hermetism şi rozacrucianism şi totuşi, în mod inexplicabil, au găsit că este firesc să se înfrăţească cu misterioşii liberi-zidarii, constructori de catedrale. (Etchegoin, M-F, Lenoir, F., 2013)
Cioplitorii în piatră, păstrau o formă de arhaică de companionaj şi un ritual tradiţional cu numeroase referiri la sacru şi la devenirea omului, îndumnezeirea sa, proces tainic ce impune a fi parcurs atâta vreme cât aspirantul este încă în viaţă, aşadar, până când el n-a părăsit definitiv lumea în care a trăit. Aveau, aceşti zidari, inclusiv o simbolistică anume[7] şi apoi, semne de recunoaştere, parole şi secrete. Desigur, toate acestea se împleteau cu secretele de breaslă şi cu o anumită interpretare atribuită uneltelor specifice[8]. Totuşi, valoarea supremă a zidarilor o constituia spiritul de companionaj, întovărăşirea bazată pe practicarea unei meserii.
Cunoaştem astăzi că lojile acestea de lucrători operativi aveau, în componenţa lor, doar ucenici şi calfe, singurul maestru fiind venerabilul care conducea o lojă a calfelor. Din când în când, la moartea venerabilului, o calfă devenea maestru (nu ştim cum) şi, astfel, prelua conducerea atelierului. Aşadar, aceasta era formula pe atunci: venerabilul era Maestrul Lojei. Chiar dacă nu există suficiente dovezi, acesta mediu iniţiatic tradiţional pare să fie portaltoiul din care s-a născut masoneria speculativă, cea care dăinuie şi în zilele noastre. Masoneria operativă, din evul mediu, cea care a cioplit cu asiduitate piatra şi a zidit catedralele Apusului, era foarte aproape de călugări erudiţi şi luminaţi şi, desigur, avea o formă proprie şi încifrată de sacralizare profundă, tradiţională. Francmasonii operativi din acele vremuri, cu doctrina lor sprecială despre companionaj, întrajutorare şi glorificarea muncii (decus in labore) sunt, ceea ce am putea numi aici, portaltoiul, suportul pe care s-a edificat masoneria modernă.
Altoiul trebuie căutat în altă parte. Poate că altoiul este chiar alchimia de care vorbeam la începutul acestui articol. Toate alegoriile, metaforele pe care le descifrăm noi, astăzi, în masonerie[9] par a fi preluate de la alchimişti. Dar, în fond, cine erau aceşti alchimiştii europeni din evul mediu? În legătură cu aceştia, ne-au rămas numeroase legende, cărţi şi chiar unele rezultate palpabile de pe urma căutărilor şi experienţelor întreprinse de ei[10]. Un alchimist trebuia să posede un laborator propriu (cabinet de reflecţie) unde să se retragă (în linişte şi izolare) pentru a lucra la transformarea plumbul în aur. Mai apoi, s-a sugerat că aceasta ar fi doar o legendă, în realitate alchimistul lucrând la devenirea sa. Era o întreagă atmosferă de clar-obscur în jurul acestui mit. În fond, poate fi vorba doar de o transformare a adeptului, o devenire pe care trebuia s-o parcurgă în tăcerea şi în întunericul laboratorului şi să înfăptuiască nunta alchimică (unirea intelectului cu emoţionalul în Sine), fenomen psiho-uman ce va fi explicat mult mai târziu. (Jung, C. G., 1998).
Întreaga simbolistică a alchimiştilor a ocultat această lucrare sacră consumată la propriu doar în sufletul trăitorului. Rebis-ul, cel cu două capete, unul de femeie[11] şi unul de bărbat[12] este un simbol alchimic ce i se atribuie lui Basile Valentin, un călugăr alchimist din secolul al XV-lea. Mai târziu, peste cele două capete[13] era aşezată o singură coroană întruchipând unitatea fiinţei umane. Aceasta înseamna că într-un singur trup uman sălăşluiesc două instanţe, una feminină şi cealaltă masculină; partea feminină are legătură cu inima, cea masculină cu raţiunea, intelectul, exact ca şi caduceu lui Hermes cu cei doi şerpi încolăcindu-se în jurul pilarului centrul, cum îl denumesc kabaliştii. Patriarhul orthodox are şi el (în mod inexplicabil) cei doi şerpi afrontaţi, încolăciţi în jurul toiagului (cârja arhierească).
Dar, de fapt, cine înfiinţează masoneria modernă la 1717? Ei bine, alchimiştii şi rozacrucienii, aceştia din urmă provenind tot din mantaua lui Hermes Trismegistos. Căci, nimeni altul decât asistentul şi prietenul lui Isaac Newton, John Theophilus Desaguliers,[14] este considerat, de către istorici, artizanul construcţiei Marii Loji Unite a Angliei. Asemenea lui, mulţi alţi savanţi, oameni culţi şi înţelepţi, membrii în Royal Society, au lucrat în atelierele masonice din acea vreme. (Verlet, L., 2007) Dar, cel mai important amănunt, nu se referă la calificările şi competenţele întemeietorilor în viaţa lor profană, ci mai cu seamă la înţelegerea absolut specială cu privire la sacru şi transcendent pe care cei menţionaţi o relevă prin însăşi construcţia masoneriei moderne care, iată, dăinuie şi reuşeşte să fascineze la fel ca-n prima zi.
Naşterea masoneriei este învăluită în mister, la fel şi naşterea legendei lui Hiram. Despre Hiram sunt scrise două rânduri în Biblie şi din acest nimic s-a născut o asemenea legendă extraordinară care este la fel ca puternică precum cea a lui Osiris sau a lui Iisus. Aici este primul portaltoi al Masoneriei, din punct de vedere spiritual. În masoneria modernă, lecţia maestrului reprezintă apogeul întregului demers iniţiatic, coroana aşezată peste cele două module anterioare, cel al ucenicului şi cel al calfei pentru a desăvârşi Marea Operă. Dacă la gradul de ucenic, aspirantul învaţă lecţia alchimică a devenirii (eradicarea viciilor şi cultivarea virtuţilor) iar la calfă, sublima lecţie a companionajului, în fine, la gradul de maestru i se prefigurează trei mesaje de ordin transcendent[15] celui care speră să găsească, şi el, numele pierdut, Tetregrammatonul.
NOTE
[1] Natura elementelor primordiale nu poate fi dezvăluită; învăţătura este revelată, sub jurământ, doar celor aleşi, fiind exclusă trasmiterea publică a cunoaşterii; în esenţă, obiectul cunoaşterii este metafizica
[2] La baza alchimiei nu stau teorii ştiinţifice, oricând revizuibile, ci câteva principii imuabile
[3] Studierea alchimiei pe bază de manuale nu este posibilă; arta (modus operandi) se poate dobândi numai de la un maestru, orice altă abordare fiind exclusă
[4] Schimbarea la faţă din creştinism este tot o devenire, o transformare
[5] Iniţiat în 1641 într-o loja din Edinburgh
[6] Iniţiat în 1646 într-o loja din Lancashire
[7] Cu referiri nuanţate şi deosebit de semnificative la geometrie, arhitectură, astrologie
[8] Firul cu plumb, nivela, levierul, mistria etc.
[9] Piatra şlefuită, piatra brută, V.I.T.R.I.O.L., arta regală, marea operă, cele patru elemente primordiale pe care le învăţăm la lecţia ucenicului etc.
[10] Medicamente, parfumuri, vopsele etc.
[11] Cu echer în mâna stângă, pe partea inimii (materia, sentimentul)
[12] Cu compas în mâna dreaptă (spiritul, raţiunea, gândul)
[13] Regele şi regina
[14] Al treilea Mare Maestru al Marii Loji Unite a Angliei, în 1719
[15] Despre Marele Arhitect al Universului, Sinele universal nemuritor şi Templul Ideal al Umanităţii
BIBLIOGRAFIE
- Agrippa, (2010) Magia cerească, Editura Herald, Bucureşti
- Cockren, A., (2005) Alchimia. Maestrul şi Marea Operă, Editura Herald, Bucureşti
- Dubreuil, J.,P., (2013) Istoria francmasonilor, Editura Blasco, Bucureşti
- Etchegoin, M-F., Lenoir, F. (2013) Adevărata istorie a francmasonilor, Editura Nicol, Bucureşti, p. 35
- Faivre, A., (2007) Esoterismul occidental, Editura Nemira, Bucureşti
- Fulcanelli, (2011) Tainele alchimiei, Editura Nemira, Bucureşti
- Guénon, R. (2008) Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 244
- Jung, C. G., (1998) Opere complete. Psihologia şi Alchimia, vol. 12, Editura Universitas
- Messadié, G. (2008) Patruzeci de secole de ezoterism, Editura Nemira, Bucureşti, p. 155
- Paracelsus (2007) Ars alchimica, Editura Herald, Bucureşti
- Ragon, J.,M. (2011) Masonerie ocultă şi iniţiere hermetic, Editura Herald, Bucureşti
- Roob, A., Alchimie & Mistique, Taschen GmbH, Kőln
- Saint-Germain, (2007) Trinosophia, Editura Herald, Bucureşti
- Sadoul, J., (1997) Comoara alchimiştilor,Editura Vremea, Bucureşti, p. 48
- Sédillot, C., (2009) Secretele alchimiei, Editura Paralela 45, Bucureşti
- Verlet, L. (2007) Cufărul lui Newton, Editura Nemira, Bucureşti, p. 208-210
- * (2008) Rosarium philosophorum,Editura Herald, Bucureşti
- * (2001) Trei texte alchimice, Editura Dacia, Cluj-Napoca
