ANDREI IVĂNESCU
Ucenic, Loja Sf. Gheorghe Nr. 98, Giurgiu
În urmă cu 3 ani, scriam în aceste pagini un mesaj către cei ce aveau să-mi devină Frați cândva în viitor. Nu bănuiam, pe atunci, ce însemna toate acestea, și unde mă vor purta cele ce aveau să vină. Un singur citat, folosit atunci, țin a-l reaminti: marele arhitect Louis Kahn spunea odată – „Arhitectura înseamnă căutarea adevărului“. Cât de nimerit a fost, la vremea respectivă, să găsesc acest citat, întrucât, pentru mine arhitectura într-adevăr m-a adus, direct și indirect, către Lumina Adevărului.
La consacrarea Templului Masonic din Giurgiu, al Lojii „Sf. Gheorghe nr. 98“, eram doar un profan cu potențial, întocmai eroului pe care intriga poveștii încă nu l-a aruncat în vâltoarea faptelor ce aveau să îl definească și consacreze. Ca la începutul oricărei epopei, trăsăturile mele erau îngropate, judecata îmi era neclară, și aveam impresia că știu tot. Am așteptat afară, împreună cu doamnele și domnișoarele, putând numai să îmi imaginez ce se întâmpla în Templul pe care îl proiectasem orbecăind, îndrumat de Maeștrii Masoni Nicu și Florian. Îmi imaginam saluturi secrete și simboluri oculte, pictate în culorile filmelor de Hollywood, fără a avea habar de scopul, simbolistica sau importanța a ceea ce se întâmpla acolo.
Prima parte a proiectului, sala de mese de la parter, am proiectat-o ca pe un restaurant, fără a bănui cinele fraterne ce au ajuns să însuflețească locul. Intrarea, cu holul de primire și biblioteca, le-am gândit întocmai unui spațiu de primire de la o instituție prestigioasă, fără a ști de portretele atâtor iluștri Frați Masoni din trecut, ce aveau să îi dea greutate. Iar Templul în sine, l-am văzut ca pe un forum solemn pentru un grup aparte, condus de un maestru luminat, dar fără a putea cunoaște înțelepciunea ce avea să răzbată dintr-însul.
De atunci, trei ani au trecut, și m-am apropiat cu pași mici de chemarea Francmasoneriei. Am considerat că lucrurile bune se fac cu chibzuință și am căutat să îmi găsesc maturitatea și echilibrul, înainte de a păși către nivelul următor. Așteptând și privind în jur, în Proba Pământului, toate acestea mi-au venit brusc în minte. Stătusem în camera neagră câteva zeci de minute, dar în realitate, așteptam acolo de 3 ani. Când Maestrul Expert m-a legat la ochi pentru a mă călăuzi către Templu, mintea mi s-a blocat – deși vizual și spațial cunoșteam perfect fiecare cărămidă a clădirii, acum eram lipsit de văz și dus de braț către ceva complet necunoscut. Astfel deposedat de singurul simț prin care citisem acel loc, mi-am dat seama că nu știu, de fapt, nimic. De data aceasta, încrederea mea în Maeștri trebuia să fie nemijlocită și deplină, în zăngănit de săbii, licăr de flăcări și cuvinte grele. Când orientarea mea prin clădire a început să își facă efectul, am înțeles, spațial, unde sunt, numai că deodată, aceasta nu mai avea nicio importanță. În dimensiunea completă a faptelor, mă aflam într-o stare de vastă indeterminare. Profan, apoi Neofit. Vârfurile spadelor, jurând protecție, dar și pedeapsă, și în final cuvintele tunătoare ale Maestrului Venerabil: „te creez, te constitui și te primesc!“ – sfârșitul indeterminării, dar și momentul în care mintea mea a început să formuleze întrebări. Plutind într-o nebuloasă și fără nicio ancoră, întrebări clare nu cristalizează, dar odată numit Frate si Ucenic, apare un punct de plecare. De aici începe un drum, și pașii următori vor formula o direcție. Pas cu pas, cunoscând și asimilând, pot spera să mă clădesc și să clădesc la rându-mi, cu adevărata smerenie pe care un Mason o poate înțelege.
Cu 3 ani în urmă, am răspuns cu drag invitației de a lua cuvântul în Forum Masonic, ca profan, adresându-mă Maeștrilor Masoni de pretutindeni, fără măcar să realizez ce onoare mi se făcea.
