GUSTAVO RAFFI
Mare Maestru din Trecut, Grande Oriente d’Italia;
Mare Maestru de Onoare ad vitam al MLNR;
Director de Onoare al Revistei FORUM MASONIC
(…) Când am devenit Mare Maestru, situaţia era deprimantă, pe puţin spus: peste toate era un aer de înfrângere şi izolare, o inabilitate de a citi scrisul de pe zid, adică stimulii şi problemele societăţii; pe scurt, un analfabetism cultural faţă de limba şi nevoile oamenilor tineri; o izolare care nici măcar nu era „aristocratică“, ci pur şi simplu, ridicol auto-celebratoare. Oamenii se bucurau să îşi amintească de gloria trecută şi să celebreze eroii trecutului, Mazzini, Garibaldi, Cavour, Părinţii Naţiunii şi Marii Maeştri ai secolelor optsprezece şi nouăsprezece; o zilnică inspecţie a acestui tablou elegant era asemeni unei vizite la un muzeu de ceară. Pe scurt, totul lucea şi nimic nu era de aur: prea mult trecut, prea puţin prezent şi niciun viitor. Duse erau visele de măreţie; regretele erau temperate de mantra melancolică „ce fumoşi, curajoşi şi importanţi eram“. Oarecum asemenea anumitor nobili, incapabili să rămână în trecut, noi credeam că rechemând în amintire tradiţii fără consolare aveam dreptul să ocupăm un loc în societate fără să facem ceva ca să îl merităm. Foarte puţini membri, foarte puţini oameni tineri, fără prestigiu social, cu o abilitate limitată de a dialoga şi de a înţelege realitatea din jurul nostru, înfricoşaţi de a fi văzuţi, de a fi scoşi în evidenţă, de a ne arăta, de a explica pentru mass-media simţul nostru de apartanenţă.
Din fericire (şi întru aceasta constă adevărata forţă a Tradiţiei), un grup foarte curajos de Fraţi a investit într-un proiect – în sine, nimic special – care se încredea complet în fundamentele Francmasoneriei şi în mod curajos a încercat să găsească un nou limbaj cu care să se adreseze societăţii şi să abordeze realitatea.
Aceasta este ideea din spatele unei noi „Primăveri a Francmasoneriei“.
Am început prin a căuta căi de a comunica în mod real cu societatea: fără frici false și fără a fi prea rezervați. Ne-am zis nouă înşine: o instituție ca a noastră, pentru a fi legitimă într-o societate modernă și democratică, trebuie să explice fundamentele filozofiei, esența a ceea ce propunem oamenilor, regulile noastre şi sprijinul nostru complet pentru valorile toleranţei, fraternităţii şi solidarităţii înscrise în Declaraţia Drepturilor Omului; reguli şi valori care ne ajută să evităm revenirea la epoca barbarismului. Asta nu înseamnă expunerea Masoneriei, încălcarea regulilor de confidenţialitate sau violarea „secretului ezoteric“ al ritualurilor; înseamnă ajutarea oamenilor, explicarea înţelesului profund al unei căi, pentru evoluție.
(…) Fraternitatea între oameni diferiţi este mai dificilă şi mai plină de înţeles decât cea între oameni care gândesc asemenea. În vreme ce alţii oferă adevăruri, noi primim cu plăcere persoane cu adevăruri şi îndolieli, bărbaţi care acceptă dialogul fratern şi discuţia. Acesta este motivul pentru care noi nu suntem împotriva religiilor, partidelor politice sau sistemelor de guvernământ; noi suntem pur şi simplu diferiţi de toate trei.
(…) O instituţie dinamică este făcută din şi este parte din societate: dacă, în schimb se retrage din marea societate şi devine incomprehensibiliă pentru majoritatea membrilor societăţii, atunci înseamnă că este bolnavă.
Ritualurile noastre, vorbite în limbi diferite, dar cu acelaşi înţeles, în linii mari, transmit că noi lucrăm pentru a săpa temniţe adânci viciilor, pentru bunăstarea şi progresul umanității, pentru a lăsa lumina să strălucească, anihilând întunericul.
(…) Noi am luptat deschis nu împotriva ideilor teologice ale unei biserici sau alteia, sau împotriva unei instituţii religioase sau alteia – nu am face niciodată aşa ceva din principiu – ci împotriva încercărilor de a impune viziunea unei Biserici sau unei teologii asupra societăţii. În această privinţă, Grande Oriente d’Italia este cu siguranţă o voce liberă, nepolitizată și nici asociată cu un partid politic; adoptă o poziţia latitudinariană în secularismul său, dar și interconfesională în esență, o voce care luptă pentru a scoate în evidenţă nevoie de a apăra demnitatea şi libertatea oricărei fiinţe umane.
(…) Când insistăm că Francmasoneria trebuie să dialogheze cu societatea contemporană reiterăm sarcinile pe care instituţia noastră ar trebui să le îndeplinească în societatea din ziua de astăzi pentru a încerca să îi rezolve problemele. Dacă vrem să contribuim la bunăstarea umanităţii, noi trebuie să fim o parte din umanitate, nu să ne simţim superiori ei pentru că avem abilităţi ezoterice sau titluri răsunătoare – ceea ce mulţi oameni încă cred. Eu numesc această francmasonerie „Francmasoneria cu pene“ sau „cu dichis“ unde adesea inteligenţa este invers proporţională numărului de onoruri acordate sau mărimii şorţului. Ne străduim să mai obţinem un grad în plus, ne luptăm cu un frate pentru a primi o funcție mai mare şi, în mod trist, ajungem plini de acele metale pe care Iniţierea noastră ne învaţă să le abandonăm.
(…) În loc să încurajeze o revenire constructivă la viața civilă, un efort reînnoit de a încerca să ajungem la o înţelegere mai profundă a realităţii şi de a depune mărturie despre principiile magnifice ale toleranţei şi dialogului, aceste ritualuri se transformă în practici de celebrare de sine, într-o liturgie care este un scop în sine. (…) Ritualurile ar trebui să întărească conștiința de sine a fraților noștri, curajul civic, conștientizarea că fac parte dintr-un Lanţ Universal al Uniunii, certitudinea că experienţa ezoterică nu este asemeni calităţii de membru al unui club de golf sau iahting; este o alegere etică de a deveni răspunzător fiecare în faţa lui însuşi (prin încercarea continuă şi constantă de a atinge perfecţiunea de sine) şi a altora (prin disponibilitatea de a asculta și prin deschidere la dialog).
Francmasoneria trebuie să ne înveţe să renunțăm la clişee, să fim originali, să spargem tiparele, să ne hrănim imaginaţia şi inspiraţia; numai atunci vom fi demni de fondatorii noștri. Când eu critic pe mulţi masoni că se ascund în spatele marilor bărbaţi din familia noastră, monştri sacri ai trecutului, o fac pentru că își caută scuze să nu muncească, pentru a ajunge demni de ei. În loc să ridicăm mănuşa, să dovedim că suntem demni de ei, noi preferăm să le slăvim faptele fără să riscăm nimic, fără să ne expunem, fără să fim martorii credinţelor noastre, pentru forţa Iniţierii noastre. Va fi dificil pentru lumea celor tineri, a artei, muzicii şi inteligenţei, o lume dinamică, deschisă către viitor, să se apropie de Francmasonerie dacă Francmasoneria este o repetiţie a status quo-ului, calmul plat al convenţionalismului, sau comitetul de afaceri al burgheziei. Această cale nu este calea înscrisă şi indicată de către strămoşii noştri; din contră, ei s-ar simţi profund ruşinaţi de noi dacă aceasta este calea pe care o alegem.
Francmasoneria deschide mintea; ea ne învaţă pe noi să ne uităm la realitate ca şi cum noi am purica-o astfel încât să nu rămână nimic ascuns, nici faţă de alţii şi nici faţă de noi înşine. Aceasta este singura cale pentru a deveni sarea dădătoare de viaţă pentru societatea contemporană. O autoritate cu adevărat morală şi etică, o instituţie capabilă să direcţioneze societatea către regulile de bază ale toleranţei şi fraternităţii, apărarea secularismului şi protecţia celor slabi şi lipsiţi de apărare.
Pentru a atinge acest scop instituţiile noastre trebuie să se aplece cu încredere către ce e mai bun în societatea civilă; ele trebuie să îşi deschidă uşile în faţa a ce e mai bun, mai profund, mai sensibil; trebuie să facă loc în mod curajos pentru oameni tineri şi astfel să pună deoparte frica de a deveni învechite. Istoria întotdeauna ne precede dacă stăm pe loc sau dacă procedăm fără un scop specific. Dar dacă Francmasoneria se reînnoieşte pe sine, atunci istoria nu o va înfrânge.
(…) Lumea globalizată trece printr-o criză dramatică din punct de vedere economic, care a subminat în mod sever şi etica noastră. Ea a condus la intoleranţă religioasă şi politică, competiţie pe muchie de cuţit, acumularea distrugătoare a resurselor primare – în curând ne vom bate pentru apă – şi o creştere enormă a suferinţei psihologice. De fapt, în următorii ani depresia va fi boala numărul unu, cel puţin în ţările bogate, şi în unele cazuri va fi mai importantă şi mai distrugătoare decât alte, din nefericire mai bine-cunoscute, patologii. Oamenii tineri sunt în căutarea unui mesaj de speranţă, societăţile îşi pun întrebări despre viitor. Noi nu putem propune soluţii. Fără interferența politicii şi a religiei, noi putem propune o metodă de lucru, un itinerar al spiritului care va deveni în mod treptat tot mai atrăgător şi interesant, dacă reuşim să ne acordăm la suferinţele lumii, la ţipătul său de necaz şi durere.
Dacă ne uităm dincolo de orizont şi ne prezentăm ca pionieri ai viitorului, lanţul nostru masonic va fi întotdeauna un atelier de idei, un furnal de valori pentru a lupta împotriva sărăciei noi şi vechi, pentru a apăra şi construi o societate cu adevărat deschisă, cu respect pentru natura sa multi-etnică şi multi-socială.
(…) Ritualurile noastre, tradiţiile noastre vechi de secole, Landmarks, sunt uneltele cu care noi încercăm să ne ridicăm, să ne eliberăm pe noi înşine de greutatea moartă a limitelor noastre profane; dar această mişcare în sus trebuie să includă atenţia şi grija faţă de lumea din jurul nostru, o lume care suferă adânc. Puşi în faţă cu asemenea suferinţe, noi nu ne putem întoarce; trebuie să găsim noi forţe şi curaj înlăuntrul nostru.
Pe scurt, şi eu am spus asta de multe ori, când avem de-a face cu scenariile societăţii post-moderne şi lumea globalizată, chiar şi Francmasoneria regulară trebuie, nu e urmă de dubiu, să reflecteze critic asupra identităţii şi rolului său. De fapt, Francmasoneria trebuie să rămână, aşa cum a fost întotdeauna, o parte a istoriei şi a societății civile. Dacă nu, îşi asumă riscul de a fi marginalizată, în cel mai bun caz, va fi un fel de bucată de metal de aruncat, veche şi ruginită. Sau poate sfârşi fiind complet neînţeleasă şi hăituită într-un fel sau altul, spre exemplu, prin încercări continue de a o discredita şi de a disemina dezinformare agresivă.
Bunul dialog cu mass-media, dar de asemenea cu un public mai larg, asupra de toate cu oameni tineri, este foarte diferit de un fel de ieşire care foloseşte publicitatea sau o campanie de recrutare ridicolă – ceva ce nici nu ar trebui să ne treacă prin cap. Uneltele de care avem nevoie pentru a dialoga cu modernitatea sunt conţinuturi şi valori adevărate care sunt absolut libere de orice noţiuni sau idei ambigue sau neclare. Este de asemenea clar că pentru a comunica cu adevărat cu lumea din afară noi trebuie sătransmitem concepte puternice, inclusiv conceptul de identitate. Dacă francmasoneria propune ritualuri frumoase şi un spectacol bazat pe propriile sale abilităţi mnemonice, asta ar însemna foarte puţin. De fapt, ritualurile au înţeles atunci când sunt o parte dintr-o reflecţie speculativă şi critică, care permite bărbatului să evolueze prin contemplarea simbolurilor şi arhetipurilor importante pentru propria sa dezvoltare individuală şi pentru progresul colectiv al societăţii. Acesta este motivul pentru care Francmasoneria este întotdeauna modernă, pentru că poate focaliza reflecţiile fiecărui individ asupra unor subiecte importante, poate facilita un proces continuu de introspecţie şi meditaţie asupra unor subiecte universale, fără totuşi a impune soluţii preconcepute, prefabricate.
Acest rol central al adevăratei călătorii masonice – cel la care au pornit lojile englezeşti timpurii, care răspândeau ideile filozofice şi juridice din spatele societăţii noastre moderne, tolerante şi democratice – este pe cale de consecinţă nu numai un accesoriu. În această privinţă, conținutul Masoneriei rămâne de actualitate sau se reactualizează. Într-o lume care vrea să transforme individul într-un servitor al pieței, să îl facă un consumator mai degrabă decât să îl slăvească ca pe un liber cugetător, Francmasoneria propune centralitatea omului şi căutarea Divinității, cu alte cuvinte, a adevărului. Această călătorie este deschisă, în alte cuvinte, întreprinsă într-o atmosferă de studiu liber, chiar dacă unul regular, cu anumite norme care interzic atingerea problemelor politice sau religioase. Asta înseamnă că aici călătorul se găseşte într-un spaţiu liber multi-cultural, unul care este absolut crucial în societatea globalizată de astăzi. Răspunsul Francmasoneriei la pieţele globalizate este nevoia de a reflecta asupra globalizării şi împărtăşirii valorilor şi drepturilor umane, acea centralitate a omului pe care am menţionat-o mai devreme.
(…) Aş vrea să închei citând vorbele filozofului Giovanni Bovio. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el a fost o figură majoră în Grande Oriente d’Italia – Mare Orator – şi membru al Parlamentului. În opinia mea, cuvintele sale însumează perfect ceea ce am încercăt să vă transmit vouă aici astăzi:
„Francmasoneria este o instituţie la fel de universală precum umanitatea şi la fel de veche precum memoria. Ea are primăverile sale periodice, deoarece pe de o parte ea conservă tradiţiile şi ritualurile care o conectează la secolele trecute, şi pe de altă parte ea este în chiar fruntea fiecărei filozofii şi este alături de tineretul lumii“.
