EUGEN OVIDIU CHIROVICI
Mare Maestru din Trecut, Marea Lojă Națională din România
Director de Onoare al revistei FORUM MASONIC
În exercitarea mandatelor mele de Mare Maestru am fost uneori pus în situația de a gestiona conflicte care apăreau între valorile consacrate de lumea profană și cele interioare, născute în urma șlefuirii pietrei. Mi le-am asumat ca inerente perioadei de formare a unei Obedințe tinere.
Până la un punct, aceste valori se intersectau / intersectează. Altruismul, generozitatea, aplecarea spre instrucție intelectuală (simbolizată de „artele liberale“) și reflexie, patriotismul, credința, toate acestea, alături de altele pe care nu le-am mai enumerat, nu sunt (doar) valori masonice, ci sunt în același timp larg îmbrățișate de cea mai mare parte a cetățenilor societăților democratice și recunoscute ca atare.
Ele tind să se despartă acolo unde apare inamicul numărul unu al Craftului și nu numai: orgoliul.
Am întâlnit savanți, demnitari sau oameni bogați care pretindeau – considerându-se îndreptățiți – un statut Masonic privilegiat încă de la intrarea într-o Respectabilă Lojă. Până la urmă, spuneau ei, aduceau un plus de inteligență, credibilitate și creativitate care se cereau răsplătite ca atare.
La fel, am întâlnit Frați care pentru faptul că dețineau funcții de conducere la nivelul Marelui Consiliu se credeau îndreptățiți să pretindă un statut privilegiat în lumea
profană, adică în societate, chiar dacă traseul lor profesional nu era neapărat unul care să îndemne în mod serios la așa ceva.
Și în interiorul Atelierelor apăreau uneori probleme între cei care erau depozitarii unor valori profane de excepție și cei care, chiar dacă nu aveau ceea ce aveau aceștia în societate, în schimb abnegația și talentul de care daduseră dovadă în șlefuirea pietrei le adusese o binemeritată notorietate și apreciere Masonică.
De fapt, între aceste două componente ale vieţii unui Frate – statutul lui de membru al Craftului şi viata lui socială/profesională – nu trebuie să existe nici un conflict, după cum între valorile profane adunate de acest Frate şi cele Masonice ale celui de lângă el nu trebuie să se nască nici o contradicţie.
Ideală este reacția „(al)chimică“ între zestrea profană pe care un Inițiat o aduce în Interiorul Templului și cunoștințele esoterice, etice și morale pe care le dobândește, cu truda și cu ajutorul Fraților, în sânul Craftului. Ce să șlefuiești dacă ai fost risipitor cu propria ta viață și dacă ți-ai pierdut timpul în loc să te instruiești și
să-ți croiești un destin?! La fel, chiar dacă ești o inteligență de excepție și ai o carieră frumoasă, ce te face să crezi că aceste valori profane pot fi imediat și lesne convertibile în valori Masonice, despre care nu știai nimic sau mai nimic înainte ca Frații să-ți acorde încrederea lor și să te primească printre ei?!
Aceste probleme se nasc, cred eu, din faptul că societatea în care trăim pare să nu fi ieșit încă din ceea ce aș putea numi o „epocă a contestațiilor“. Iar acest spirit pătrunde, uneori, dincolo de porțile Templelor. Omul bogat îl contestă pe intelectual, considerându-l un pierde vară. La rândul său, intelectualul tinde să nu aprecieze eforturile antreprenoriale depuse de un om de afaceri în drumul acestuia – deloc ușor – spre performanță și prosperitate. Politicienii sunt vârâți într-o oală comună, considerați fiind cu toții farsori care își drapează interesele personale în faldurile unei doctrine în care de fapt nu cred. Și exemplele pot continua.
Cred că vom atinge nivelul de normalitate atunci când vom înlocui contestațiile exagerate cu dorința de a empatiza mai mult unii cu ceilalați și vom accepta faptul că toți avem de învățat de la ceilalți. Iar dacă cineva posedă o zestre de cunoaștere mai importantă decât a unui Frate de-al lui, atunci asta constituie o datorie și nu un privilegiu: datoria de a-i împărtăși celuilalt ceea ce prin capacitate, educație și șansă a adunat.
O construcție solidă și frumoasă are nevoie de viziunea unui arhitect, de priceperea unor ingineri, dar și de muncă neobosită și iscusință muncitorilor fără de care planul arhitectului ar rămâne doar un desen pe planșă iar priceperea inginerilor ar fi inutilă. Împreună, acești oameni pot lăsa în urmă, pentru cei care vin, un lucru de nădejde. Disparați, contestatari și măcinați de conflicte lăuntrice, nu vor lăsa nimic.
