EUGEN OVIDIU CHIROVICI
Mare Maestru din Trecut, Marea Lojă Națională din România
Director de Onoare al revistei FORUM MASONIC
L-am cunoscut pe Claudiu Ionescu la puţină vreme după unificarea celor două Mari Loji în ianuarie 2001. Mi-a solicitat un interviu pentru o revistă de care nu auzisem, numită Forum Masonic, interviu pe care l-am acceptat în cele din urmă.
Ulterior, am devenit prieteni. În România folosim apelativul „frate“ vizavi de cei circa zece mii de membri ai Respectabilelor Loji care compun Obedienţa noastră, dar reuşim să-i cunoaştem şi să devenim prieteni cu dezamăgitor de puţini dintre acestia.
De la predecesorul meu, Prea Respectabilul Frate Gheorghe Comănescu, am moştenit după alegerea mea în funcţia de Mare Maestru şi datoria de a vedea materialele fiecărui număr al revistei înainte de a fi trimise la tipar. După doisprezece ani de gazetărie, aveam oroare de orice fel de cenzură şi de nesfîrşitele discuţii despre fond, formă şi oportunitate care fac viaţa amară oricărui jurnalist de presă scrisă. Aşa că, în linii mari, l-am lăsat pe Claudiu să-şi gestioneze singur apariţiile editoriale şi să-şi aleagă subiectele/colaboratorii.
I-am rugat pe câţiva buni prieteni – Thomas W. Jackson, Chaim Henry Gehl, Alberto Menasche – să accepte prezenţa într-un Consiliu de Onoare iar ei, la rândul lor, au acordat imediat un important gir acestei publicaţii. PRF Vladimir Boantă a fost un alt sprijin nepreţuit pentru o revistă aflată la început de drum, deci în căutarea unei identităţi. Timp de şapte ani mi-a revenit şi privilegiul de a scrie editorialul din deschidere – acele texte sunt, cred, o adevărată cronică a unei perioade deloc uşoare pentru Marea noastră Lojă.
Treptat, revista a devenit mult mai mult decât o publicaţie izbutită din punct de vedere grafic şi împănată cu fotografii lucioase: s-a transformat într-o adevărată carte de identitate a Craftului din România. În prima perioadă a mandatelor mele, pe când vizitam Marile Loji în căutarea recunoaşterilor, am avut plăcuta surpriză să constat că eram deja precedat de Forum Masonic şi că revista era unanim apreciată pentru calitatea articolelor pe care le găzduia şi pentru ţinuta ei grafică de excepţie. Printre altele, a reuşit să realizeze o importantă deschidere spre Marea Lojă Mamă a Lumii, United Grand Lodge of England, într-o vreme în care contactele dintre această Obedienţă şi MLNR erau aproape nule. Forum Masonic era, pe atunci, un soi de mesaj vârât într-o sticlă şi aruncat în oceanul foarte agitat al lumii masonice internaţionale, purtând veşti dintr-o zonă a unui Est European care abia ieşise din comunism şi care încă se zbătea în chinurile facerii.
Dar Forumul şi-a îndeplinit cu brio şi misiunea internă: şi anume aceea de a deveni o masă rotundă de dezbateri intelectuale, în absenţa căreia o Mare Lojă ar fi doar un trup văduvit de suflet. A reuşit să publice planşe extraordinare, trasate de Fraţi care altminteri ar fi rămas anonimi în afara Respectabilelor Ateliere din care fac/făceau parte, a popularizat în Obedienţă iniţiative caritabile/culturale locale demne de consemnat, a găzduit interviuri care au devenit adevărate repere de lucru pentru Respectabilele Loji, a asigurat deseori legătura între Marele Consiliu şi Respectabilele Atelierele din Obedienţă, explicând oportunitatea unor iniţiative de o natură sau altă. Alături de celelalte publicaţii care îmbogăţesc viaţa masonică a Obedienţei noastre, Forum Masonic a contribuit decisiv la o anumită limpezire internă a atitudinilor, opţiunilor, obiectivelor. Ceea ce, pentru o Mare Lojă tânără, este, poate, cel mai important lucru.
Ca orice iubitor al istoriei, am studiat de-a lungul timpului şi istoria Francmasoneriei Regulare în România, ajungând inerent la unele publicaţii pe care MLNR, în ansamblul ei, sau unele Respectabile Ateliere le-au publicat/girat în cei 130 de ani de viaţă masonică (brutal întreruptă în perioada comunistă). M-a încântat profunzimea dezbaterilor, dar m-a întristat în acelaşi timp efemeritatea vieţii lor editoriale. Forum Masonic a reuşit performanţa de a fi publicaţia masonică ce a avut/are cea mai lungă viaţă dintre toate publicaţiile de acest tip din istoria ţării noastre. Este o performanţă rară, consumată într-o perioadă deloc ferită de crize. Şi un semn important că activitatea Obedienţei noastre a intrat în ultimul deceniu într-o epocă a edificărilor.
La aniversare, aşadar, nu pot decât să-l felicit pe Fratele Claudiu Ionescu pentru stăruinţa şi dăruirea lui, să-l asigur că mă avea mereu aproape ca om, Frate şi gazetar şi să-l invit să visăm împreună la ziua în care publicaţia va împlini o sută de numere. Felicitări, Claudiu, ţie şi tuturor Fraţilor care aţi făcut ca revista noastră nu doar să dăinuie, ci şi să strălucească. Aşa cum spunea odată cineva, Dumnezeu îi ajută doar pe cei bravi.
(Londra, Octombrie 2012)
