EUGEN OVIDIU CHIROVICI
Mare Maestru din Trecut, Marea Lojă Națională din România
Director de Onoare al revistei FORUM MASONIC
Dacă studiem istoria omenirii, observăm că cele mai importante salturi în dezvoltare s-au făcut ca urmare a unor noi seturi de necesităţi, ivite în urma unor catastrofe, de o mai mare sau mai mică intensitate. Un celebru antropolog rezuma această teză în fraza: „Dacă nu ar fi existat bariera apelor, nu am fi inventat navigaţia“. Ascund crizele contemporane germenii unui asemenea salt?
Istoria cunoscută a umanităţii începe cu o imensă catastrofă: potopul.
Finalul ultimei glaciaţiuni, prin topirea gheţarilor, a provocat un adevărat cataclism planetar.
Aproape toate religiile cunoscute consemnează sub o formă mitică existenţa unor asemenea catastrofe, care cel mai probabil a exterminat o mare parte din populaţia care trăia atunci pe planetă.
Însă acelaşi cataclism a condus la apariţia unor zone fertile în Delta Nilului, Delta Dunării, Orientul Apropiat şi valea Rinului.
Vânătorii-culegători ai „epocii de gheaţă“ au fost treptat înlocuiţi de agricultori, sedentarii au luat locul nomazilor, apar primele oraşe-cetăţi, se dezvoltă schimburile şi comerţul.
Doar două-trei milenii aduc schimbări care înainte nu fuseseră înregistrate timp de zeci de milenii. În zadar îl ucide Cain pe Abel.
Agricultorii câştigă „războiul“ pe scara istoriei şi dau startul drumului evolutiv pe care ne aflăm şi astăzi.
În Evul Mediu, Marea Epidemie de Ciumă (declanşată în a doua jumătate de secolului al
XlV-lea) extermina aproape două treimi din populaţia Europei. Această plagă rămâne, până astăzi, cea mai mare catastrofă din istoria Bătrânului Continent.
Comparativ cu ea cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea şi epidemia de gripă „spaniolă“ dintre ele reprezintă o glumă din punctul de vedere al pierderilor umane.
Însă această epidemie a sfărâmat în conştiinţa colectivă atotputernicia încremenită a Bisericii Catolice, a deschis astfel indirect calea Reformei şi a Renaşterii şi a resetat complet lumea în care trăim.
Înfruntarea dintre Reformă şi Contrareformă a culminat cu Războiul de Treizeci de ani.
Măcar pentru poporul german, acest conflict a fost o catastrofă umanitară de proporţii inimaginabile.
Conform opiniei unor istorici, unul din trei trăitori în spaţiul german în acea perioadă a fost rănit sau ucis.
Dar acel conflict a născut ideea de stat-naţiune, noţiune geopolitică nouă pe atunci şi în jurul căreia s-a construit, ca pivot, lumea de astăzi.
Spaţiul devenit protestant a „inventat“ industrializarea. Cumpătarea propovăduită de credinţă a permis acumularea, acumularea a condus la apariţia instituţiilor menite să gestioneze surplusul monetar de o amploare fără precedent (bănci, burse, companii internaţionale).
Apariţia acestor instituţii, alături de industrializare, a antrenat cel mai important salt tehnologic din istoria umanităţii. Trecerea de la stadiul de vânători-culegători la cel de agricultori a durat două milenii. Trecerea de la economia predominant agrară la aceea industrială a durat doar un secol.
Cele două războaie mondiale au determinat, în lumea contemporană, o dezvoltare fără precedent a ştiinţei şi tehnologiei. În anii ’20 ai secolului trecut încă se credea că viitorul este al dirijabilelor cu aer cald.
În anii ’50, jet-urile brăzdau deja cerul. SUA nu doar că a inventat GP-ul (jeepul), dar a şi produs, în doar trei ani, peste 600.000 de asemenea vehicole de teren pe care le-a trimis în teatrele de război din Europa şi Pacific.
Mai mult, poate, decât Model T-ul lui Ford, jeep-ul a contribuit la ideea că fiecare american poate să conducă, urmare a producţiei de masă, propriul automobil. Femeile au luat locul bărbaţilor plecaţi pe front în meserii socotite în anii precedenţi rezervate „sexului tare“ şi au demonstrat că pot face faţă fără probleme unor atare profesii.
Jertfa oamenilor de culoare pe front a demontat de asemenea mitul raselor superioare şi a celor inferioare. Calea spre emancipare şi lupta pentru drepturile civile era deschisă şi ireversibilă.
La fel au stat lucrurile şi în privinţa unor catastrofe localizate şi de mai mici dimensiuni decât cele descrise până acum. Marele cutremur din Tokio a născut, în timp, cel mai perfomant sistem de asigurări sociale contemporan, cel nipon.
Frecventele accidente de muncă din Scoţia şi Ţara Galilor, în zonele miniere, a condus în secolul al XVlll-lea la inventarea sistemului de asigurări în caz de deces. Mai recent, accidentul de la Cernobîl şi, mai nou, cel de la Fukushima au reconsiderat atitudinea faţă de energia nucleară, ieftină dar şi cu potenţial letal.
Criza bursieră din 1847 a condus la apariţia unor autorităţi centrale care să elaboreze regulamente de funcţionare şi să vegheze la respectarea acestora de către companiile implicate. Conflictul pur militar este mai redus ca importanţă în lumea de astăzi. Armata SUA a spulberat-o pe cea irakiană în doar două săptămâni, folosind de zece ori mai puţin potenţial uman decât în timpul unei singure operaţiuni din WW II, debarcarea din Normandia.
Dezvoltarea tehnologică de astăzi face improbabil conflictul militar convenţional, de vreme ce forţa NATO este copleşitoare în raport cu orice altă forţă militară potenţial oponentă.
Crizele ultimelor două decenii (după Războiul Rece) au fost, aşadar, mai puţin crize de natură militară – care au precumpănit în secolele şi mileniile anterioare – şi mai mult de natură umanitară/economică/financiară.
Cu circa şase decenii în urmă era aproape imposibil să convingi legislativul unui stat dezvoltat, indiferent care, să voteze o lege prin care să oblige marile companii să investească masiv în tehnologii nepoluante.
Astăzi Uniunea Europeană este pe cale să adopte cea mai îndrăzneaţă iniţiativă în acest domeniu. Chiar şi reticenta Germanie (care plăteşte o notă de plată usturătoare) sprijină o atare iniţiativă, sub presiunea „verzilor“.
O conştiinţă planetară este pe cale nu doar să se nască, ci şi să-şi înfiripe acţiuni concrete şi coerente prin folosirea mijloacelor cvasiinstantanee de comunicare în masă, mijloace ieftine şi la îndemâna tuturor.
Actuala criză economică va avea ca efect pe termen lung limitarea posibilităţii birocraţiei publice de a jongla cu banii contribuabililor. Va pune capăt şi unei forme de risipă care a însoţit dezvoltarea ultimelor decenii.
Grecia, Italia, Spania sau Portugalia sunt state care decenii la rând şi-au fragilizat economiile prin cleptocraţie, evaziune în proporţii de masă şi coterii politice descalificante. Publicul le-a suportat pentru că o ducea la rândul său suficient de bine încât să mai închidă ochii la risipa decidenţilor.
Astăzi, când „sărbătoarea“ s-a încheiat, acelaşi public a constatat uimit că a trăit pe datorie şi că sume enorme de bani s-au volatilizat pur şi simplu.
Politicienii care vor veni vor fi obligaţi de o realitate mult mai dură să-şi însuşească pragmatismul de tip corporatist şi să dea socoteală pentru banii cheltuiţi. Mai devreme sau mai târziu, toate statele vor fi obligate să adopte o atitudine diferită decât până acum vizavi de resursele (inclusiv financiare) care le stau la dispoziţie.
Poate că morala ultimă a acestei succesiuni de crize ce poate încă nu s-a încheiat va fi aceea că epoca risipei s-a încheiat inclusiv pentru opulentul Occident, iar oamenii vor (re)învăţa că laptele sau carnea nu apar în mod miraculos în fabrici.
Orice „bravă lume nouă“ s-a născut în chinuri. De fiecare dată însă, omenirea şi-a găsit resursele de înţelepciune nu doar pentru a supravieţui, ci şi pentru a învinge. Nu am nici o îndoială că aşa se va întâmpla şi acum. Însă perioada care va urma va fi una care, măcar din punct de vedere economic, va pune greu la încercare nervii tuturor.
