NICOLAE ULIERIU
După cum se ştie, tradiţia hindusă (într-un cuvânt: hinduismul) nu se identifică cu marea Tradiţie Primordială – dar îi este, acesteia, expresia cea mai directă; „expresie” din care au derivat, apoi, toate marile tradiţii ale lumii cunoscute nouă.
Atent la diversitatea disponibilităţilor umane (disponibilităţi pe care se grefează, de fapt, vocaţiile), hinduismul distinge – în privinţa metodelor spirituale – trei căi: calea cunoaşterii (în sanscrită: jnana), calea iubirii (bhakti) şi calea acţiunii (karma).
N-aş şti, şi nu cred că e cazul, să le „ierarhizez”; să spun că una e mai importantă decât alta; sau mai eficace, în planul realizării spirituale.
Spun doar că în aceste trei căi văd eu arhetipul din care, prin succesive „deduceri”, au luat naştere diferitele entităţi ternare prezente/ existente în toate tradiţile complete şi, de ce nu, în toate religiile monoteiste (sau „religii ale cărţii”, cum li s-a mai zis).
Mă voi referi, în cele ce urmează, doar la două dintre aceste entităţi: tripla incintă sacră şi cele trei grade ale iniţierii… Pentru ca, printr-o scurtă incursiune în istoria creştinismului primitiv, să arăt că ele s-au re-găsit, o vreme, ca părţi constituente ale Bisericii lui Hristos.
Din perspectivă simbolică, dar nu numai, sfera reprezintă dezvoltarea posibilităţilor/ potenţialităţilor prin expansiunea punctului primordial şi central… Faptul că Marele Univers este o sferă cu circumferinţa nicăieri şi cu centrul pretutindeni nu reprezintă, cum s-ar crede, o „descoperire de ultimă oră” – deşi astro-fizica atestă, astăzi, acest fapt.
În civilizaţiile an-alfabete (de regulă, civilizaţiile rurale), casa ţărănească (dimpreună cu gospodăria împrejmuitoare) era aşezată efectiv în „centrul” Universului – în virtutea analogiei dintre Macrocosmos şi Microcosmos; era, simbolic vorbind, o triplă incintă sacră, în al cărei centru se afla vatra… Or, centrul sanctuarului este (tot simbolic vorbind) punctul de incidenţă al verticalei polare cu planul incintei; iar în acest centru, adică în vatră, focul/respectiv, lumina nu se stinge niciodată.
Cu circumstanţierile/nuanţările de rigoare, tripla incintă sacră poate fi asimilată cu templul masonic: două incinte „exterioare” – indicate numai printr-o singură latură a lor: „coloana” ucenicilor şi „coloana” calfelor – înconjoară (şi apără de intruşi) „camera de mijloc”; rezervată maeştrilor, aceasta are ca punct central altarul… S-a înţeles, cred, că aceste trei incinte schiţate/sugerate aici, corespund celor trei grade de iniţiere – astfel încât „ansamblul” lor să semnifice/să reprezinte ierarhia Francmasoneriei albastre.
Este o interpretare posibilă – nu fără noimă, însă: Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea – invocate, gradual, la deschiderea/închiderea lucrărilor – semnifică/simbolizează, şi ele, gradarea iniţierii pe trei niveluri; niveluri ce corespund, în ordine crescătoare şi din „exterior” către „interior”, succesivelor incinte ale oricărui templu. Iar rostul – simbolic – al oricărui templu este acela de a re-face, de fiecare dată, traseul iniţiatic. Drumul spre Centru. Regresiunea către Principiu.
Altfel spus: în universul de semnificaţii al Francmasoneriei, univers de o remarcabilă coerenţă interioară, cele trei incinte sacre şi cele trei grade ale iniţierii alcătuiesc, prin succesiunea lor simbolică, templul virtual; templul simbolic: din centrul căruia învăţătura masonică se răspândeşte, ierarhic, de sus în jos – de la gradul suprem, unde este conţinută şi depozitată, spre celelalte grade.
Cred că am să vă surprind dacă vă spun că, în primele lui secole de existenţă, creştinismul practica un soi de iniţiere foarte aproape de cea care, ca fraţi masoni, o cunoaştem… Astfel, adunările erau secrete; admiterea în comunitate se făcea în condiţii bine determinate; iar accesul la cunoaşterea deplină a doctrinei presupunea parcurgerea a trei trepte de instruire.
Ca atare, iniţiaţii erau împărţiţi în trei clase: auditori sau începători, catehumeni sau competenţi, şi credincioşi.
Cu ajutorul unor practici şi învăţături, auditorii (similar ucenicilor) erau pregătiţi pentru a primi comunicarea dogmelor creştine; dar, la acest nivel, nu puteau asista la slujbe; nu erau primiţi în biserică.
O parte a acestor dogme era dezvăluită catehumenilor: care, după purificările rânduite, primeau botezul sau iniţierea în teogeneză (naşterea divină); după botez, ei deveneau slugi ale credinţei şi, în această calitate abia, puteau asista la o primă parte a liturghiei: cea de până la rostirea simbolului credinţei.
Când se ajungea la acest punct, unul dintre diaconi spunea cu voce tare: „Sancta sanctis! Foris canes!” (adică: „Cele sfinte sfinţilor! Câinii să plece!”) şi în biserică rămâneau doar credincioşii; aceştia asistau la celebrarea înfricoşătoarelor taine (cum le numeşte Sf. Ioan Gură-de-Aur): pregătirea jertfei, jertfa însăşi şi, urmând acesteia, actul mulţumirii.
Astfel, pentru credincioşi nimic nu era secret sau ascuns în misterele creştine, totul se făcea în prezenţa lor; mai mult: le era dată în seamă examinarea celor din jur, pentru ca să nu se strecoare printre ei profani sau iniţiaţi de grad inferior, iar semnul crucii le servea drept semn de recunoaştere.
Toate acestea au persistat până către anul 700, când accesul în biserică şi la desfăşurarea integrală a liturghiei s-a extins, treptat, şi asupra gradelor inferioare de iniţiaţi – ajungând, în scurtă vreme, să le fie permis tuturor… Motivele, care nu interesează aici, decurg, probabil, din faptul că – şi în Bizanţ, şi la Roma – creştinismul a fost recunoscut ca religie oficială; religie de „stat”.
Important e altceva: dintr-o religie iniţiatică, dacă putem spune astfel, creştinismul a devenit o „credinţă a masselor” (ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, nu e rău); esoterismul s-a retras, oarecum, din biserică – cantonându-se în structura de vârf a ierarhiei călugăreşti; iar Biserica însăşi s-a despărţit în ceea ce, de-atunci, se numeşte „Biserica care ştie” şi „Biserica care crede”.
Întrebarea mea este: nu cumva, vrând să se extindă mai mult pe orizontală, prin repetate acumulări cantitative, Francmasoneria pierde din vedere verticala polară?
Iată o întrebare despre a cărei „actualitate“ puteam vorbi, cu îndreptăţire, până acum trei-patru ani.
Lucrurile încep, însă, să se schimbe: programul „Masoneria română pentru România“, propus de noul nostru Mare Maestru, pune un marcat accent pe calitatea lucrării masonice – astfel că întrebarea mea trece din actualitate în „potenţialitate“.
