EUGEN OVIDIU CHIROVICI
Mare Maestru din Trecut, Marea Lojă Națională din România
Director de Onoare al revistei FORUM MASONIC
Imaginaţi-vă că citiţi, în „The Times“, următorul fragment din articolul trimis de corespondentul acestui ziar la Bucureşti. „Politicienii şi presa supusă intereselor de partid sunt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar şi alunecarea ţării spre totalitarism. În Camera Deputaţilor şi în Senat parlamentarii nu au făcut decât să se înjure unul pe altul (…). Preocuparea presei a fost să proclame cu voce tare bănuiala de corupţie vizavi de miniştri, senatori şi deputaţi. Parlamentul şi presa au reuşit să nască o falsă impresie asupra guvernelor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care, deşi departe de a fi ireproşabile, reuşiseră totuşi să facă ceva pentru ţară“.
Articolul de mai sus nu a fost scris ieri sau anul trecut. A
fost scris în anul 1942 de
Archie Gibson şi l-am găsit menţionat în „Studies about Romanian History“ (Dennis Deletant, Editura Enciclopedică, 1991). Dar uluieşte prin actualitatea lui.
După realizarea Marii Uniri în urma Tratatelor de la Versailles, două partide dominau scena politică de la Bucureşti: Partidul Naţional Liberal şi mai noul Partid Naţional Ţărănesc, ultimul rezultat din fuziunea în anul 1926 între Partidul Naţional al lui Iuliu Maniu (care îşi caută o legitimitate dincolo de graniţele Transilvaniei) şi Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache.
Alături de acestea, încă de la începutul deceniului doi apar extremele: cea dreaptă, reprezentată mai ales de legionari (primele asasinate politice nu întârzie să apară) şi o „coloană a cincea“ comunistă, stipendată şi sprijinită logistic foarte consistent de Comintern.
Cele două mişcări au avut, în mod oarecum straniu, multe în comun, însă ceva le-a unit mai mult ca orice: atacurile împotriva partidelor „tradiţionale“, „istorice“. Departe de a fi o democraţie consolidată, România era în acel moment mult mai vulnerabilă decât se credea la asemenea „viruşi“ politici.
Încă din vremea lui Cuza, apoi din tipul domniei lui Carol I, imaginea politicianului român este abiguă, depreciatoare şi privită cu suspiciune de publicul larg, văzută prin lentila presei şi a inteligenţei naţionale.
Nume ca Eminescu şi Caragiale au ostenit din greu zugrăvind imaginea unui politician corupt, caricatural, străin intereselor neamului şi preocupat cvasiexclusiv de propria-i bunăstare.
În linii mari, portretul era corect.
În fapt, acei politicieni, exotici comparativ cu cei occidentali – care făceau politică în state cu tradiţii parlamentare de sute de ani – au reuşit să modernizeze un stat român semifeudal, să ia decizii corecte în Războiul Ruso-Turc (ceea ce ne-a adus independenţa ca regat) şi să se situeze în tabăra naturală în timpul Primului Război Mondial, reuşind întregirea naţiunii şi naşterea României Mari.
Erau, aşadar, corecte criticile timpului?
Punctual, da. Însă dintr-o perspectivă mai largă, şansa unei democraţii (fie şi una plăpândă) în perioada 1860–1938, adică şapte decenii, a fost crucială pentru destinul ţării, cu toate derapajele personale ale unor figuri politice.
Criza economică mondială din 1929–1933 (depaşită undeva în 1935) a radicalizat însă
atât publicul, cât şi presa şi a turnat apă la
moara extremismelor, mai ales a celui de
extrema-dreaptă.
Comunismul ateu nu avea mare audienţă într-o ţară profund ortodoxă, însă mistica legionară şi aparentele bune intenţii în privinţa eradicării corupţiei (reale) a crescut mult audienţa unei mişcări care până atunci nu reuşise să atragă un electorat de masă.
Instaurarea dictaturii carliste, apoi alianţa Mareşalului Ion Antonescu cu legionarii conduşi de Horia Sima, apoi regimul antonescian şi intrarea în tabara Axei, a însemnat o aventură care a distrus (aproape) tot ce acumulase tânarul stat roman în privinţa democraţiei şi a parlamentarismului.
Probabil că nu am fi scăpat oricum de năpasta comunismului de extracţie bolşevică. Însă lucrurile ar fi fost, poate, mai nuanţate. Realitatea sumbră era ca în 1939 România nu avea nici un aliat de nădejde iar trei vecini aşteptau să-şi ia partea din prada care se contura la orizont.
Imediat aveam să pierdem teritorii din Basarabia şi Bucovina şi o parte importantă din Transilvania, totul pe fondul unei severe izolări diplomatice şi a unei incapacităţi a conducerii să facă ceva. Un regim parlamentar, în acele momente, nu ar fi admis asemenea amputări teritoriale fără reacţie.
O mână de oameni care alcătuiau, de fapt, camarila unui simulacru de „regim de mână forte“ a fost lesne de spulberat de marile cancelarii prin presiuni punctuale.
Ca într-un coşmar istoric, vedem cum scheletele ies din dulapul istoriei noastre recente şi cum toate ingredientele care atunci au alcătuit un dezastru naţional încep să se aşeze unul lângă celălalt. Imaginea Parlamentului este făcută zdrenţe, ca de fapt şi imaginea aproape tuturor instituţiile fundamentale ale unui stat de drept.
Nişte massmedia excesiv de critice ronţăie zilnic la temelia acestor instituţii, tot în numele ideilor de corectiudine şi dreptate, la fel ca atunci. Convingerea că TOŢI demnitarii sunt corupţi este atât de înrădăcinată deja, după douăzeci de ani, încât dacă mâine guvernul şi/sau parlamentul ar fi desfiinţate, puţine voci ar protesta.
Criza economică, ce arunca în mizerie o parte a clasei de mijloc ce vag începuse a se înfiripa în anii 1990-2008, radicalizează până la isterie un important segment al naţiunii.
Entuziamul aderării la NATO şi la UE se estompează prin lipsa unor efecte concrete (mai putin uşurinţa de a-ţi lua lumea-n cap). Şi să nu uităm ca extremismele – ca şi atunci – au tot mai mult ecou peste tot în lume, inclusiv în unele democraţii consolidate ale Europei.
Soluţia? Să ne calibrăm mai corect şi mai realist aşteptările de la clasa politică, indiferent de persoanele care o compun (până la urmă, aceste persoane sunt alese) iar pe de altă parte politicienii, dincolo de familia doctrinară căreia îi aparţin, să nu forţeze o coardă ce stă să se rupă.
Atunci, nu au existat învingători şi învinşi. Tăvălugul istoriei i-a măturat până la urmă pe toţi: legionari, Antonescu, Casa Regală, partidele istorice, comunişti, în final. Asta pentru că odată stârnit un asemenea mecanism, nimeni nu mai poate opri numărătoarea inversă. Nici măcar apartenenţa la spaţiul unional şi euro-atlantic.
