CĂTĂLIN TURLIUC

Maestru Venerabil din Trecut al Lojii PETRU RAREȘ Nr. 51, Iași;
Pro Mare Maestru al MLNR

alexandru_ioan_cuzaPersonalitate complexă şi marcantă a panteonului naţional, Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, a fost pe rând urât şi contestat, iubit şi adulat, acuzat de serioase căderi şi păcate lumeşti şi, deopotrivă,  gratulat ca om de înalt curaj şi valoare morală. Toate acestea s-au întâmplat de-a lungul celor şapte ani ai domniei sale şi în deceniile imediat următoare morţii în exil. “Ura înflăcărată sau pătimaşa apologie s-au stins” – scria Gh. Brătianu, în 1932 – lăsând locul judecăţilor “liniştite şi obiective”. Treptat, Alexandru Ioan Cuza s-a plasat coerent şi convenabil în memoria colectivă a românilor, iar opera şi personalitatea sa ocupă acum o poziţie centrală în mitologia naţională. Cu toate acestea, spusele istoricului mai sus amintit, nepot al unuia dintre marii duşmani ai lui Cuza – Ion Brătianu – sunt încă un deziderat.  Asemeni altor mari personalităţi ale istoriei, Alexandru Ioan Cuza a fost şi este subiectul unor controverse de ordin istoriografic şi nu numai. Începând cu locul şi data naşterii sale – după cele mai multe şi avizate opinii, 20 martie 1820, Bârlad – şi terminând cu calitatea sa de membru al unor societăţi iniţiatice, mai tot ce se leagă de biografia şi viaţa publică a Domnului Unirii a fost scrutat şi interpretat în  moduri contrastante. Parţial, toţi  cei care s-au pronunţat asupra vieţii şi operei lui Alexandru Ioan Cuza au avut dreptate, fie că l-au iubit şi l-au ridicat pe piedestalul istoriei – cei mai mulţi şi mai recenţi, fie că l-au urât şi au văzut în el doar tiranul şi omul imoral – duşmanii săi din epocă, nu puţini şi neînsemnaţi la număr şi prestanţă socială.

În ceea ce mă priveşte, voi folosi chiar cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza pentru a-mi explica atitudinea şi poziţia faţă de el. Într-o discuţie cu Dimitrie Bolintineanu, acesta afirma: “noi toţi suntem, expresia timpului nostru”. Pornind tocmai de la această afirmaţie, un truism pentru mulţi, voi încerca să discut câteva din reperele vieţii şi activităţii Domnului Unirii. Din păcate, ca şi în multe alte cazuri, un volum imens de documente şi corespondenţă – referitoare şi la multiplele faţete ale vieţii şi activităţii personajului de care ne ocupăm – s-a pierdut sau “a fost pierdut” cu bună ştiinţă. Mă refer aici, mai ales, la eventuale însemnări şi documente personale şi, desigur, la corespondenţa cu Edouard Grenier şi Arthur Baligot de Beyne, secretarii săi succesivi. Trebuie să amintim că arhiva sa personală a fost preluată după noaptea abdicării sale forţate, de către D.A. Sturdza, cel care i-a fost duşman declarat şi a ajuns abia în 1912 la Biblioteca Academiei. P. Henry, un istoric francez nota în acest sens: „… E de dorit ca aceste acte să fie publicate într-o zi în întregime; ele vor lămuri mai bine decât alt document, viaţa politică a acestor ani de frământare şi renaştere şi vicisitudinile unui principe curajos şi dezinteresat, hotărât să înfrunte toate piedicile…” De asemenea, arhiva intimă a lui C.A. Rosetti arsă misterios în noaptea de 26 ianuarie 1884 conţinea cu siguranţă multe documente de extremă importanţă pentru personajul nostru şi faptele sale. Inamiciţia ulterioară a multor foşti amici politici şi prieteni faţă de Alexandru Ioan Cuza, începută încă din 1861-1863 şi ajunsă la cele mai înalte cote după 2 mai 1864, adevărata ură a liberalilor radicali faţă de domn şi memoria lui, conivenţa uşor vinovată a elitei politice liberale şi conservatoare, care deşi a sărbătorit mereu Unirea, excluzându-l pe principalul ei actor, a sărbătorit – cu mult fast şi cu arborarea drapelelor – deopotrivă şi ziua de 11 februarie, toate acestea pot explica unele “amnezii” şi lipsa mai multor izvoare scrise lămuritoare. Nicolae Iorga remarca cu prilejul centenarului naşterii Domnului Unirii că acesta a fost „un om vrednic de legenda sa” şi că „în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul”. Un portret complet şi obiectiv al personajului nostru nu este uşor de alcătuit. Sursele cele mai credibile şi mai numeroase provin de la cei care l-au cunoscut în mod direct. Unii au fost admiratori ai săi precum Papadopol Calimach şi Dimitrie Bolintineanu, alţii, duşmani politici şi amintim aici pe C. D. Aricescu şi Ion C. Brătianu în fine, alte mărturii provin de la cei care au oscilat între amiciţie şi duşmănie faţă de Alexandru Ioan Cuza aşa cum este cazul lui Anastasie Panu şi C.A. Rosetti. Istoricii însă au mijloace de a suplini aceste regretabile lipsuri şi, cu un pic de efort, pot reconstitui secvenţe cronotopice importante din viaţa personajelor asupra cărora se opresc.

Alexandru Ioan Cuza îşi are ascendenţa într-o veche familie moldoveană din zona Fălciului (zona Bârladului). Prima menţiune documentară despre strămoşii lui provine din anul 1638, când este menţionat un Cuza cu rang de vistiernicel, aşa cum ne informează Gh. Ghibănescu în monografia familiei publicată la Iaşi în 1912. Un lung şir al Cuzeştilor cu ranguri şi diverse dregătorii sunt menţionaţi în documentele epocii, unii dintre ei căzuţi pradă luptelor politice de tot felul. Ioan, tatăl lui Alexandru Ioan Cuza a fost fiu de căminar şi la rândul său a ocupat diverse funcţii: spătar şi ispravnic de Fălciu, pârcălab de Galaţi şi preşedinte de judecătorie iar mai apoi postelnic – din 1828 – în vremea primului domnitor pământean după „zavera” lui Tudor Vladimirescu – Ioniţă Sandu Sturza. El a stăpânit moşii la Bărboşi, Deleni şi Bujorul. Mama Domnului Unirii, Sultana, era născută Cozadini şi provenea dintr-o familie greco-italiană românizată. Ea a fost şi cea care l-a învăţat pe Alexandru Ioan Cuza limba greacă în copilăria acestuia. Viitorul domnitor a avut un frate, Dimitrie, mort, aşa cum ne spune A. D. Xenopol, în urma unui accident de călărie în 1850 şi o soră, Sultana, viitoare soţie a lui Mihai Jora – prefect de Roman în timpul domniei cumnatului său. Dintre alte rude, un rol însemnat au avut în formarea şi viaţa lui Alexandru Ioan Cuza unchiul său, Grigore Cuza (fost membru activ al Conjuraţiei Confederative) şi vărul său primar, Nicolae Docan, intim şi mai apoi duşman al Domnului Unirii.

Copilăria lui Alexandru Ioan Cuza nu este încă bine documentată şi cunoscută în amănunt. Ştim însă că a învăţat până în anul 1831 în pensionul francez Sachetti la Galaţi iar apoi, la Iaşi, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim. Aici i-au fost colegi Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, Anastase Panu şi, dintre rude, verii Nicolae, Ioan şi Panaite Docan. Îşi continuă apoi studiile, din vara anului 1834 – ca mai toţi prietenii şi moldovenii cu stare din acea vreme – la Paris unde obţine diploma de bacalaureat în litere în anul 1835. Mentorul şi gazda sa în capitala Franţei a fost Filip Furnarachi.  După acest moment se înscrie la medicină, apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestor facultăţi. Atras de economie va deveni membru al Societăţii economiştilor din Paris aşa cum ne relatează în faimoasa sa scriere dedicată lui, marele istoric A. D. Xenopol. Urmează apoi un scurt episod belgian în educaţia sa, dedicat studiilor economice.  Revenind în ţară, după moda vremii, se înrolează cadet în armată (septembrie 1837) de unde îşi va da demisia trei ani mai târziu. În paralel îşi continuă studiile în Iaşi „învăţăturile matematice” pentru ca din noiembrie 1837 şi până în primăvara lui 1839 să se afle din nou la Paris. Amintindu-şi de acea epocă plină de efervescenţă, Vasile Alecsandri nota: „Pe plaiul străinătăţii trimişii din ambele Principate dovedeau adevărul zicerii populare: sângele apă nu se face! Ei se legau împreună la cea mai iute vedere ca nişte fraţi buni ce s-ar întâlni după mulţi ani de despărţire; trăiau întru-n loc încurajându-se la studii, ajutându-se la nevoi şi deprinzându-se astfel la ideea mântuitoare a Unirii româneşti”. După întoarcerea din străinătate Alexandru Ioan Cuza petrece următorii doi ani (1839-1841) la Iaşi locuind împreună cu vărul său Nicolae Docan la Eugen Alcaz, aghiotant al domnitorului Mihail Sturdza. Se bucură acum de boema ieşeană cu toate avatarurile ei, participând la viaţa protipendadei, dar şi la întrecerile belicoase – duelurile aflate la mare modă în epocă. În februarie 1840 demisionează din armată şi după doar doi ani, în 1842, la vârsta de 22 de ani ocupă postul de preşedinte al judecătoriei din Covurlui. Activitatea sa în această funcţie îi aduce rangul de agă în 1843.

În primăvara anului 1844 Alexandru Ioan Cuza se căsătoreşte cu Elena Rosetti fiica postelnicului Iordache, stăpânul moşiei Soleşti din Vaslui. Mama Elenei, Ecaterina era din neamul Sturdza. Fratele miresei, Theodor Rosetti va ajunge prefect de Vaslui în timpul domniei cumnatului său şi, mai târziu, în 1888 prim-ministru al României. Un al doilea frate, Dimitrie Rosetti va fi şi el activ politic deţinând interimatul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul Anastase Panu (1861).  Un fapt notabil şi plin de semnificaţii este acela al refuzului categoric din lista dotală a soţiei sale a robilor ţigani. Alexandru Ioan Cuza a fost printre primii români care au făcut acest gest, acceptând dincolo de limitele sale hotărârea Adunării Obşteşti din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a ţiganilor de pe moşiile domneşti şi mănăstireşti.

Un  argument important în direcţia conturării imaginii  sale despre politică şi destinul ţării, ca şi despre dezideratele naţionale, ar fi apartenenţa sa la “Asociaţia patriotică”, pandantul “Frăţiei” din Ţara Românească, încă din 1845, organizaţie din care vor mai face parte: Teodor Răşcanu, Iordachi Lambrino, Toader Sion, Vasile Mălinescu, Grigoraş Carp, Nicolae Istrati, Tucidide Durmuz etc. Întâlnirea de la Mânjina din iunie 1846 (Negri, Alecsandri, Vârnav) şi apoi stagiul parizian (generat şi de politica de represalii a lui Mihail Sturdza) până în octombrie acelaşi an, legăturile cu “Societatea studenţilor români”, în care era înscris şi fratele său, Dimitrie constituie şi ele argumente solide în acest sens. Practic, încă din 1845 Alexandru Ioan Cuza încetează să mai deţină funcţia de preşedinte al judecătoriei Covurlui distanţându-se hotărât de regimul domnitorului Mihail Sturdza.

Alegerile din 1847 pentru Obşteasca Adunare (campania, prieteniile şi afinităţile politice) ca şi participarea lui Alexandru Ioan Cuza la revoluţia de la 1848 unde a jucat un rol major sunt alte argumente care trebuie luate în calcul atunci când încercăm conturarea acţiunii politice a Domnului Unirii în acei ani plin de efervescenţă revoluţionară.

Să amintim doar că Alexandru Ioan Cuza a fost prezent la evenimentele din Moldova (unde a şi fost arestat), din Transilvania (Adunarea de la Blaj din 3/15 mai) a fost la Pesta şi Viena a făcut parte din conducerea Comitetului revoluţionar moldovean. Bogata corespondenţă revoluţionară a epocii, Al. I. Cuza semnând unele din aceste scrisori, cunoaşte formule radicale precum: “dacă nu avem putere singuri, putem dobândi puterea prin înţelegerea cu toţi românii”, “Trăiască Daco-România, să dea Dumnezeu ca după puţin timp Bucovina şi Ardealul să se unească cu noi” ş.a.m.d. ca şi legăturile cu revoluţionarii din ţările vecine şi Occident pot întregi profilul său politic. Prezent în rândul celor peste o mie de revoluţionari moldoveni reuniţi la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iaşi, Alexandru Ioan Cuza i-a cuvântul şi semnează Petiţia proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei,  document care în cele 35 de puncte ale sale sintetizează aspiraţiile modernizatoare şi democratice ale unei părţi a elitei vremii. În faţa represiunii ordonate de domnitorul Mihail Sturdza,  Alexandru Ioan Cuza, aflat în casa Mavrocordat alături de alţi revoluţionari, îşi îndemna astfel camarazii- după mărturia lui Gheorghe Sion: „Dar, fraţilor! Să murim! … Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri. Români ! Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră”. În înfruntarea care a urmat viitorul domnitor a fost rănit. Alexandru Ioan Cuza a făcut parte din grupul celor treisprezece revoluţionari socotiţi drept cei mai periculoşi pentru regimul lui Mihail Sturdza şi ca urmare a fost arestat şi trimis spre deportare. Cu ajutorul Elenei Cuza şi a soţiei lui Iorgu Ghica şase dintre revoluţionari, printre care şi personajul nostru, au reuşit să se refugieze la viceconsulul englez de la Brăila, evitând astfel deportarea şi anchetarea lor în Imperiul otoman, puterea suzerană de atunci. Cu vaporul pe Dunăre, însoţit de alţi revoluţionari, va ajunge la Pesta şi mai apoi la Blaj, în Transilvania. Aici ia parte la marea adunare a românilor din 3/15 mai 1848 după care merge la Viena. În timpul scurtului surghiun Alexandru Ioan Cuza se afirmă ca unul din liderii Comitetului revoluţionar moldovean alături de Costache Negri, Zaharia Moldoveanu, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. Acesta din urmă, din însărcinarea Comitetului va redacta şi publica la Cernăuţi – loc unde va ajunge şi Alexandru Ioan Cuza – „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, document fundamental al Revoluţiei de la 1848 în care vor fi reluate chestiunile enunţate în „Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei”. Acum se va suda şi legătura lui Alexandru Ioan Cuza cu viitorul domnitor Grigore Alexandru Ghica precum şi cu o întreagă pleiada a revoluţionarilor munteni şi transilvăneni. Aceste legături şi realităţi l-au făcut pe Nicolae Bălcescu să rostească cuvintele profetice: „România noastră va exista! Este orb cine nu o vede”. Drama pierderii tatălui, postelnicul Ioan Cuza, întâmplată la 17 iunie 1848, în timpul exilului viitorului domnitor şi depărtarea fizică de Elena Cuza întunecă viaţa personală a personajului nostru.

După un lung şi uneori traumatizant periplu la Pesta, Viena, Paris, şi Constantinopol, Al. I. Cuza revine în ţară în iulie 1849 şi serveşte noul domn adept al Unirii şi reformelor Grigore Alexandru Ghica. Evenimentele conexe anului 1848 vor marca definitoriu generaţia lui Alexandru Ioan Cuza cu o amprentă care va fi vizibilă pe tot parcursul  activităţii politice şi publice ale acesteia. Enunţarea marilor obiective sociale şi naţionale în aceste momente va însemna practic angajarea într-un proiect naţional major a marii majorităţi a elitei româneşti. După venirea la tronul Moldovei a lui Grigore Alexandru Ghica, Alexandru Ioan Cuza va ocupa succesiv posturile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne şi pârcălab al ţinutului Covurlui. Bine apreciat de superiori şi cu un nume bun în rândul opiniei publice a vremii, Alexandru Ioan Cuza devine acum un bun cunoscător al problematicii administrative a ţării. Mai mult se implică şi în învăţământ şi sănătate veghind şi asupra acestor domenii atât de importante atunci, ca şi acum. Ca un semn al valorii sale şi al dedicaţiei cu care şi-a îndeplinit misiunile publice asumate – aceasta în ciuda unei boli prelungite a soţiei sale Elena Cuza care l-a ţinut mai mult la Galaţi – Alexandru Ioan Cuza primeşte în mai 1855 rangul de vornic. Numit în 1856 pârcălab al ţinutului Covurlui el se îngrijeşte nu numai de treburile curente ale ţinutului ci desfăşoară şi o activitate unionistă considerabilă. Astfel, legătura sa cu domnitorul Grigore Alexandru Ghica care se pregătea pentru expatriere în condiţiile externe tulburi de atunci – evenimentele conexe Războiului Crimeii şi ocuparea Principatelor – devine mai puternică, ambii fiind înfocaţi unionişti şi reformatori. Eduard Grenier, viitor secretar al lui Cuza, descriind momentul plecării domnitorului Grigore Alexandru Ghica de pe pământul Moldovei nota: „El, pârcălabul ţinutului, poruncise să se ilumineze oraşul în cinstea călătorului voievod, deşi ştia că-şi pune situaţia în joc şi că noul guvern nu era să-i ierte frumosul său gest. Seara venise să ne însoţească pe vapor. Vodă, foarte mişcat , îl sărută din toată inima … Cuza a fost cel de pe urmă român care l-a văzut pe Ghica pe pământul Moldovei şi mi s-a părut mai târziu că prin această sărutare îi trecuse pe frunte coroana lui voievodală”. După plecarea lui Grigore Alexandru Ghica, personaj cu destin tragic – se va sinucide un an mai târziu 1857 la Paris – Alexandru Ioan Cuza îşi va înainta demisia în septembrie 1856 caimacamului Teodor Balş, personaj cunoscut prin atitudinea sa ostilă faţă de cauza Unirii. La moartea lui Teodor Balş devine caimacam un alt antiunionist, Nicolae Vogoride care, din dorinţa de a-şi asigura popularitate şi prieteni îl numeşte din nou pe Alexandru Ioan Cuza pârcălab al ţinutului Covurlui. Sfătuit de amicii săi unionişti, Cuza acceptă numirea şi cere şi reintegrarea în armată. În această perioadă numele lui Alexandru Ioan Cuza este tot mai des vehiculat în cercurile elitei vremii, el devenind cunoscut şi mediilor externe în calitate de bărbat vrednic şi personaj important al Moldovei. Activitatea unionistă şi celebrul scandal al alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din anul 1857 îl fac pe Cuza să demisioneze din administraţia caimacamului Nicolae Vogoride. Într-o circulară a Comitetului Unirii din Iaşi din vara lui 1857 se specifica: „dumnealui vornicul Alecu Cuza şi-a dat demisia motivată, care a făcut mare senzaţie şi a dat însemnător sprijin protestaţiei generale ce s-a trimis la Bucureşti (locul unde se aflau consulii Marilor Puteri – n.ns)”. Aşa cum bine se ştie, în cele din urmă aceste alegeri au fost anulate şi noile alegeri pentru Divanul Ad-hoc au dat un covârşitor câştig de cauză taberei unioniste. După deschiderea lucrărilor acestui important for, la 22 septembrie 1857, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza şi-a dovedit constanţa şi consistenţa politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ. El a susţinut desfiinţarea privilegiilor de clasă, s-a pronunţat pentru rezolvarea chestiunii agrare – problema ţărănească – aşa cum o susţinea Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri. Nicolae Vogoride – mânat şi de calcule personale – îşi va revizui atitudinea faţă de Alexandru Ioan Cuza  pe care îl va avansa colonel în august 1858. La puţină vreme, Alexandru Ioan Cuza va deveni ajutorul hatmanului Miliţiei moldovene şi, mai apoi, în octombrie 1858 – în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza şi Panu – va ajunge hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul armatei moldovene, post de mare importanţă în vremurile care aveau să urmeze. În cadrul Adunării Elective – cea care urma să aleagă noul domnitor al Moldovei şi în care unioniştii din cele două Principate îşi puseseră atâtea speranţe – Alexandru Ioan Cuza a fost ales vicepreşedinte alături de Petre Mavrogheni. Am ajuns practic în imediata vecinătate a evenimentului care avea să-l propulseze pe Alexandru Ioan Cuza în prim planul istoriei, momentul dublei sale alegeri (5 şi 24 ianuarie 1859) şi avea să-l consacre în posteritate cu generosul atribut de Domn al Unirii.