EUGEN OVIDIU CHIROVICI
Mare Maestru din Trecut, Marea Lojă Națională din România
Director de Onoare al revistei FORUM MASONIC
Marele Rift African s-a format cu milioane de ani în urmă şi este rezultatul modificărilor geologice care au modelat geografia continentului negru şi a întregului Glob. Aceleaşi modificări au condus şi la apariţia unuia dintre cele mai mari lacuri din lume, Tanganyika. Ce legătură există între evoluţia acestei întinse ape stătătoare şi actuala criză mondială? Una extrem de interesantă, în opinia mea.
Savanţii au demonstrat că de-a lungul istoriei sale, datorită glaciaţiunilor succesive, lacul a fost împărţit în mai multe fragmente, ca urmare a scăderii nivelului general al apei pe Glob. La finele ultimei glaciatiuni, cu circa 12.000 de ani în urma, fragmentele s-au unit din nou şi lacul a căpătat forma de astăzi.
Ca urmare a fragmentării, peştii din interiorul lacului s-au trezit, aşadar, izolaţi unii de ceilalaţi pentru lungi perioade
de timp.
Interesant este faptul că aceste grupuri au evoluat complet diferit. Cu alte cuvinte, nu a existat o singură „strategie“ de adaptare la (noul) mediu, conform legilor evoluţiei. Şi mai interesant este însă ce s-a întâmplat după ce fragmentele s-au unit şi speciile – iniţial similare, acum foarte diferite – s-au văzut în situaţia de a împărţi din nou acelaşi ecosistem.
Nu a rezultat o apropiere pe drumul evoluţiei/supravieţuirii. Grupurile au continuat să rămână diferite, însă au adoptat ceea ce biologii numesc „tactici de avantaj“.
Un grup a mers pînă într-acolo încât şi-a însuşit înfăţişarea altuia, pentru a se apropia de acesta fără a stârni reacţii de apărare şi a-l mânca.
Bine, şi ce legătură există între acest fenomen şi economia mondială în general şi actuala criză globală, în special?
Să ne imaginăm economia mondială ca un „lac Tanganyika“, fragmentat începând cu finele anilor ’40 în mai multe „lacuri“ mai mici.
Unul a fost ceea ce din punct de vedere politic s-a numit „lumea liberă“, iar din punct de vedere economic, „lumea capitalistă“ (SUA şi Europa de vest).
Altul a fost lagărul comunist, condus de URSS. Altul a fost China, care deşi comunistă, nu a acceptat tutela bolşevică şi a dezvoltat propria ei viziune despre economie.
Un alt lac, virtual din punct de vedere geografic, este cel format din fostele colonii ale defunctelor imperii europene, de la imensa Indie, la statele africane sau latino-americane.
Un „lac“ în sine a apărut şi în zona arabă, independentă politic şi îmbogăţită ca urmare a imenselor rezerve de ţiţei descoperite şi exploatate după WW II.
Asemenea peştişorilor din Tanganyika, subiecţii economici din aceste „fragmente“ au adoptat strategii extrem de diferite de supravieţuire şi evoluţie. Numai că la finele deceniului opt al secolului trecut s-a întâmplat, însă, ceva.
Acel ceva a fost prăbuşirea comunismului, pe de-o parte, „creşterea nivelului apei“ în mai multe altele, pe de alta, cum ar fi India, China sau America latină şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor datorită internetului.
Totul a echivalat, ca efect, cu finalul glaciaţiunii pentru lacul Tanganyika. „Fragmentele“ s-au unit, iar „peştişorii“ care între timp se dezvoltaseră foarte diferit s-au trezit obligaţi să convieţuiască în acelaşi ecosistem economic, social, politic.
Şi au început inevitabilele „crize de adaptare“.
„Peştişorii“ occidentali, de exemplu, s-au lansat în cucerirea Estului, un „fragment“ la care aveau acces foarte limitat pînă atunci. La rândul lor, s-au văzut atacaţi de „peştişorii“ Chinei, mult mai adaptaţi la consumul de resurse limitate, cu rezultate maxime.
Un singur exemplu: apariţia NAFTA şi asaltul „peştişorilor“ speculatori din SUA în fragila piaţă financiară mexicană a provocat criza pesos-ului în 1994.
„Somnii“ de tipul Soros au început să aibă acces la apele planetare mai mult decât oricând în istorie şi să înfulece de zor „broscuţele“ şi „racii“ care îi ieşeau în cale.
Imaginaţi-vă un tigru de la Zoo, căruia brusc i se deschide poarta cuştii în care se află „gazelele“, iar „gazelelor“ li se spune doar „asta este, supravieţuiţi“.
Cam aşa s-a întâmplat când China a fost primită în Organizaţia Mondială a Comerţului (fostul GATT). Cum va rezista un „peştişor“ care îşi plăteşte muncitorii cu 2.000 de dolari pe lună unui alt „peştişor“ care îi plăteşte cu 20 şi care nu investeşte nici un cent în mediu, nimeni nu a mai spus. Iniţial, toată lumea s-a crezut avantajată de noua stare de lucruri. După două decenii, este clar că exista înfrânţi şi învingători.
Bine, este limpede că o China în expansiune, de exemplu, a „înfulecat“ industrii întregi şi milioane de locuri de munca în Vest. Dar unde este legătura directă cu aşa-numita criză globală?
Revenim la peştişorii din Tanganyika.
În momentul în care un grup de „invadatori“ are brusc acces la resursele rezervate până atunci doar unui grup, acesta are doar trei posibilităţi. Prima: îi alungă. A doua: îi extermină. A treia: acceptă de voie, de nevoie, să împartă resursele cu noii-veniţi şi îşi diminuează, în mod automat, porţia proprie de resurse.
„Peştişorii“ asiatici sau latino-americani – care între timp s-au transformat în gogeamitea „somni“ – nu au fost nici alungaţi din Vestul Europei, de pildă şi, evident, nici exterminaţi. S-a acceptat ca o axiomă faptul că economia globală trebuie să fie „integrată“ şi că nimeni nu trebuie să rămână în afara jocului.
Ori, întreaga experienţă umană demonstrează că asemenea „integrări“ se produc doar prin crize. O „criză“– economică, politică, culturală, umană în ultimă instanţă – a fost şi ceea ce s-a numit colonizare, adică întâlnirea unor „fragmente“ de „lac“, până atunci izolate una de cealaltă. Nativii din America au fost aproape exterminaţi.
Populaţia indigenă din Insula Hispaniolă (Haiti şi Republica Dominicană de astăzi) au fost exterminaţi în totalitate, iar colonia a fost populată cu sclavi din Africa.
„Peştişorii“ care au ronţăit resursele de o natură sau alta au făcut-o, evident, în defavoarea altor „peştişori“. Aceştia s-au adaptat noii realităţi sau au pierit.
Vestul nici nu i-a alungat pe „invadatori“, nici nu i-a exterminat, aşadar. Însă nici nu şi-a diminuat consumul. Prin urmare, a început să acumuleze datorii, aşadar a consumat mai mult decât noul „ecosistem“ îi permitea.
Aşa a început creşterea explozivă a datoriilor suverane în ultima decadă. Iar acum urmează dureroasa operaţiune de diminuare a consumului, numită „austeritate“. Ceea ce se întâmplă acum nu este, propriu-zis, o criză. Este echivalentul unei mutaţii de adaptare.
În sensul că nu se va mai reveni la ceea ce a fost înainte, cum se întâmpla la finalul unei crize oarecare. În situaţii de acest gen, lucrurile se schimbă definitiv. Se naşte o nouă ordine politică, economică, socială, culturală.
Începind cu anii ‘90, „peştişori“ dramatic diferiţi au fost obligaţi aşadar să înoate în acelaşi „acvariu“ planetar.
Ceea ce numim „crize“ sunt eforturile de adaptare la acest nou mod de-a trăi într-o lume globalizată, în care balanţele de putere se schimbă inerent, în care există învinşi şi învingători pe scara „evoluţiei“ şi în care lupta pentru resurse a devenit tot mai dură şi va deveni încă şi mai dură în viitor.
În intervalul 1990-2010 au existat mai multe crize economice de amploare decât în tot intervalul post WW II. Ele nu vor înceta până ce un nou „ecosistem“ economic nu se va stabiliza pentru un oarecare interval de timp. Şi cel mai probabil, marile probleme abia încep.
În zadar încearca Germania, de pildă, să declare defunct multiculturalismul pe care l-a încurajat timp de şase decenii. „Peştişorii“ străini înoată deja cu spor în „acvariul“ său. O nouă „glaciaţiune“ care să separe iarăşi „lacul“ în fragmente mai mici nu poate fi provocată, nici măcar prin război.
Toţi „peştişorii“ vor trebui să se adapteze noilor realităţi, chiar dacă unii dintre ei vor deveni hrană pentru alţii sau vor deveni din dominanţi, dominati. Dar, până la urmă, în întreaga istorie a umanităţii, nu au mers, de fapt, mereu aşa lucrurile?!
