Dr. Virgil Ștefan Nițulescu, 33°
Director de Cabinet, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale
România celebrează în 2018 – 2020 împlinirea unui secol de la Marea Unire, proces istoric care a început în 1859, prin Unirea Principatelor, și s-a încheiat în
1920, prin recunoașterea internațională a noilor granițe ale României, după încheierea Marelui Război, fapt marcat, simbolic, prin adoptarea noii Constituții a României, la 29 martie 1923. Dar întreaga succesiune de acte politice care a jalonat această perioadă a fost pregătită de o mișcare națională începută încă din secolul al XVIII-lea. Vorbim despre o mișcare, și nu doar despre niște acte izolate, cum a fost scurta unire realizată sub domnia lui Mihai Viteazul. Bazele ideologice ale acestei mișcări au fost puse de
câțiva intelectuali, figura cea mai proeminentă fiind cea a lui Dimitrie Cantemir (despre care se crede că era rozacrucian), care, în exilul său din Rusia, a scris (între anii 1719 – 1722) Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, lucrare în care dovedește unitatea de istorie și limbă a românilor din cele trei provincii: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Este interesant că o copie a tomului cantemirian a fost achiziționată de episcopul greco-catolic Inocențiu Micu – Klein care, în perioada șederii sale în Transilvania (1730 – 1744) a făcut-o cunoscută românilor. Această carte a fost una dintre sursele de inspirație ale celor care au pus bazele Școlii Ardelene: nepotul episcopului Inocențiu, Samuil Micu (activ, mai ales, în anii 1779 – 1806), autor, alături de Gheorghe Șincai, al primei gramatici a limbii române, și Petru Maior. Toți acești oameni ai Bisericii Române Unite cu Roma nu erau, în mod evident, francmasoni. Dar opera lor l-a influențat, în foarte mare măsură, pe unul dintre cei mai cunoscuți francmasoni români din Transilvania acelor vremuri, medicul Ioan Molnar – Piuariu (cel inițiat în 1781 în loja sibiană St. Andreas). Corifeii Școlii Ardelene, alături de masonul Molnar – Piuariu și de
alte personalități ale românilor transilvăneni (Iosif Meheși, Ioan Budai – Deleanu și Ioan Para) sunt cei care au redactat cel de al doilea Supplex Libellus Valachorum (1792). Acesta era inspirat, în bună măsură, de principiile unui document de sorginte masonică, celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen, din 26 august 1789, act fundamental al Revoluției franceze.
Pregătită, din punct de vedere programatic, politic și ideologic, încă de după intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice (1831 – 1832), revoluția românească de la 1848 – 1849 a fost inițiată, și la noi, ca și în celelalte state europene, de francmasoni. Încă din 1837, francmasonul transilvănean Florian Aaron a început tipărirea, la București, a cotidianului România (primul ziar cotidian de limbă română), iar, în 1838, Ion Câmpineanu (cu siguranță, membru al unei loje bucureștene, în 1831, dar, posibil, inițiat încă din 1821, la Brașov) a redactat, Actul de Unire și Independență, document prin care milita pentru unirea celor două principate extracarpatice și independența noului stat.
Francmasoni precum Ion Câmpineanu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Constantin A. Rosetti, Constantin Daniel Rosenthal, Gheorghe Magheru, Ion Heliade – Rădulescu, Ștefan Golescu (fiul masonului Dinicu Golescu), Dumitru C. Brătianu, Ion C. Brătianu, Costache Negri, Alecu Russo, Eftimie Murgu, Dimitrie Bolintineanu, Simion Bărnuțiu și mulți alții, mai puțin cunoscuți, au fost conducătorii de necontestat ai Revoluției române din 1848 – 1849, mișcare ce, în Țările Române, a îmbinat lupta pentru emancipare socială, cu cea pentru unire și independență națională. Fără lupta lor și fără contextul internațional favorabil, determinat de înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853 – 1856), Unirea Principatelor Române nu ar fi fost posibilă. Nici acest moment nu a fost unul izolat. În sine, Unirea de la 1859 a fost, de fapt, un proces, care doar a început în acel an, dar s-a încheiat abia în 1866, odată cu adoptarea, la 30 iunie, a Constituției în care tânărul stat era numit România, și care a fost promulgată fără a se mima, cel puțin, solicitarea acordului Marilor Puteri.
Pe parcursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dovedit că lupta politică putea să treacă peste convingerile masonice, astfel încât mulți dintre combatanți erau inamici în politică, dar se considerau, în continuare, frați.
Există mărturii potrivit cărora și principele Carol I era inițiat în masonerie, atunci când a preluat conducerea României, în 1866. Faptul, în sine, este mai puțin important. Cert este că pe parcursul lungii și glorioasei lui domnii, când România a reușit să îți câștige independența și să reunească în hotarele sale Dobrogea, după patru secole și jumătate de ocupație străină, Carol s-a bizuit, cel mai adesea, tot pe francmasoni. Generației de francmasoni care a fost activă în perioada 1848 – 1866 i s-a adăugat o alta. În prim-planul politicii românești au continuat să se afle, pentru multă vreme, francmasonii Ion Ghica, Ștefan Golescu, Alexandru G. Golescu, Ion C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, Vasile Alecsandri, Manolache Costache Epureanu, Mihail Kogălniceanu, Ion Strat și Eugeniu Carada, dar s-au afirmat și unii precum Dimitrie A. Sturdza, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Petre P. Carp, Nicolae Gane, Vasile Pogor, Take Ionescu și Titu Maiorescu.
Începutul Marelui Război l-a găsit la conducerea Guvernului pe fiul masonului Ion C. Brătianu, Ionel Brătianu. Fără să fi fost, vreodată, inițiat, Ionel Brătianu a fost educat de tatăl său în spiritul ideilor francmasoneriei și a știut să găsească cele mai bune soluții în politică, sprijinindu-se de masoni, în interesul țării.
Intrarea României în război, în august 1916, i-a găsit pe masonii români despărțiți în două tabere. Dar, este important de subliniat că atât antantofilii, cât și germanofilii, urmăreau aceleași scopuri, privind unitatea românilor, numai că nimeni nu își putea imagina, în acel an, că ar fi posibil ca România, intrând în tabăra Antantei, în care se afla și Rusia, să obțină, la sfârșitul războiului, și teritoriul Basarabiei, ocupată de imperiul țarist încă din 1812. Contextul internațional a fost, din nou, ca și în 1856 – 1859, de partea României. Revoluția rusă din februarie 1917, urmată de lovitura de stat bolșevică din octombrie, a dus la instaurarea haosului pe frontul din est. Lipsită de orice susținere externă, România a fost nevoită să încheie un armistițiu cu Puterile Centrale, la 26 noiembrie 1917, la Focșani. De altfel, la foarte
scurt timp, în 15 decembrie 1917, și Rusia a ieșit din război. Acesta a fost un moment prielnic pentru unioniștii din Basarabia. Încă din 27 octombrie 1917, la Chișinău a fost înființat Sfatul Țării, ca organism parlamentar al Basarabiei care, la 21 noiembrie a proclamat Republica Democratică Federativă Moldoveană, ca parte a tinerei republici ruse (încă, neproclamate, în mod formal, în acel moment), în care puterea fusese, deja, preluată, de aproape o lună, de către bolșevici. Ca urmare a refuzului bolșevicilor din Basarabia de a recunoaște autonomia moldovenească, basarabenii români au fost nevoiți, la 13 ianuarie 1918, să cheme în ajutor, armata română, care a trecut Nistrul și a alungat trupele bolșevice. În aceste condiții, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Conducătorii românilor din Basarabia erau conștienți că noua republică era prea fragilă pentru a face față unei eventuale contraofensive bolșevice, astfel încât, încă de la începutul lunii martie, au început negocierile cu reprezentanții Guvernului României, instalat în refugiu, la Iași, pentru o eventuală unire a acesteia cu România. După obținerea unui acord de principiu, atât din partea aliaților cât și din partea Puterilor Centrale, prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, s-a deplasat la Chișinău, unde, s-a adresat, la 26 martie, Sfatului Țării. A doua zi, la 27 martie, Sfatul Țării Republicii Democratice Moldovenești s-a întrunit din nou, și a votat proclamația prin care se stabilea că Basarabia, „în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România“. Președinte al Sfatului Țării, în acea memorabilă zi, era Ion Inculeț, vicepreședinte era Pantelimon Halippa, iar
secretar era Ion Buzdugan. Atât președintele, cât și vicepreședintele parlamentului basarabean au fost francmasoni. Ulterior, în România Mare, Inculeț a fost, chiar, ales ca Mare Maestru. Mai mult decât atât, Halippa nu s-a mulțumit să contribuie, în mod esențial la lupta pentru unirea Basarabiei cu România, ci a fost prezent și la momentele care au marcat unirea Bucovinei și, ulterior, a Transilvaniei cu România.
Încă din 3 martie, Rusia încheiase un tratat de pace, la Brest, cu Puterile Centrale, iar, la 21 iunie, Parlamentul României a ratificat Tratatul de Pace de la București. Tratatul nu a intrat, niciodată, formal, în vigoare, deoarece Regele Ferdinand a refuzat să îl promulge. La 23 octombrie / 6 noiembrie 1918, Regele a demis guvernul Marghiloman și l-a numit ca prim-ministru pe generalul Constantin Coandă.
Acesta a decretat mobilizarea generală și a trimis, de urgență, trupe românești în Bucovina. La 11 noiembrie (s.n.), Divizia 8 Română, condusă de generalul Iacob Zadik, a intrat în Cernăuți, după ce orașul fusese, deja părăsit de ucraineni, cu două zile mai devreme. Situația, în capitala Bucovinei era tensionată. Orașul se aflase, timp de trei zile, sub ocupația trupelor ucrainene bolșevizate. Totuși, bucovinenii
și-au revenit repede și, încurajați de prezența trupelor române, la 12 noiembrie (s.n.), Consiliul Național Român a adoptat legea fundamentală a Bucovinei, înființând și un guvern. Consiliul a convocat Congresul General al Bucovinei, pentru ziua de 28 noiembrie. Congresul, sub președinția lui Iancu cavaler de Flondor, a hotărât că „noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării
și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României“.
Din nou, contextul internațional a fost unul fericit, pentru România. În acel moment, deja, Bulgaria și Turcia ieșiseră, înfrânte, din război, iar, la 4 noiembrie, Austria și Ungaria au semnat tratate de armistițiu. Încă din 31 octombrie, la Budapesta s-a constituit Consiliul Național Român Central, transferat, trei zile mai târziu, la Arad. Guvernul maghiar a intrat în negocieri cu acesta, pe care îl considera drept unic reprezentant legitim al românilor din Transilvania. Tot la sfârșitul lunii octombrie, reprezentanții șvabilor, sârbilor și maghiarilor proclamaseră Republica Bănățeană, cu capitala la Timișoara. Românii, care alcătuiau peste 37% din populație, fiind cel mai mare grup etnic, nu au participat la acest eveniment și l-au denunțat drept nelegitim, chiar și după ce armata sârbă a ocupat provincia.
La 4 noiembrie, a început revoluția în Germania. Cinci zile mai târziu, Wilhelm al II-lea a fost nevoit să abdice. România a reintrat, a doua zi, în război cu Puterile Centrale. La 11 noiembrie, Germania a semnat, la Compiègne, tratatul de armistițiu, în condițiile în care toți ceilalți aliați ai săi ieșiseră, deja, din luptă. A fost ziua în care armata română a reintrat în Transilvania. Fără să se țină cont de acest fapt, la 13 noiembrie a fost semnat armistițiul de la Belgrad, între Franța și Ungaria, armistițiu prin care Serbia a primit Banatul, iar Ungaria a rămas cu Crișana, Maramureș și centrul Transilvaniei până pe malul drept al Mureșului, pe linia acestuia, lăsând, așadar, în Ungaria orașele de pe aliniamentul Arad – Alba Iulia – Aiud – Târgu Mureș – Miercurea Ciuc. În vreme ce armatele română și maghiară ocupau poziții pe linia decisă prin Armistițiul de la Belgrad, negocierile de la Arad s-au încheiat cu un eșec. Practic, Guvernul Ungariei trăgea de timp, sperând să obțină condiții cât mai bune. În aceste condiții, Consiliul Național Român Central a ieșit din negocieri și a convocat Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, la 1 decembrie 1918 (s.n.), la Alba Iulia. Faimoasa Rezoluțiune adoptată la Alba Iulia, de cei 1228 de delegați, „decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre“. Șase zile după Adunarea de la Alba Iulia, armata română a depășit linia de demarcație impusă prin Armistițiul de la Belgrad, fapt care a dus, pe de o parte, la o solicitare imediată, din partea Antantei, de a-și opri înaintarea și, pe de altă parte, la remobilizarea armatei maghiare.
La 15 decembrie 1918 (s.n.), la Mediaș, Adunarea Națională a Germanilor din Transilvania și Banat a aprobat, în unanimitate, decizia românilor de la Alba Iulia. La 22 decembrie, Adunarea Generală a
Maghiarilor întrunită la Cluj, a respins unirea proclamată la Alba Iulia. Două zile mai târziu, în ajunul Crăciunului, pe stil nou, însă, în vreme ce Regele Ferdinand a semnat decretul prin care promulga Unirea celor trei provincii (Basarabia, Bucovina și Transilvania) cu România, trupele române intrau în Cluj. Ca urmare a unor negocieri purtate în luna ianuarie 1919, între Antantă, Ungaria și România, după ce armata română a intrat în Sighetu Marmației, la 22 ianuarie (s.n.), trupele române s-au oprit pe un nou aliniament, ocupând, practic, întreaga Transilvanie, dar lăsând Banatul sub ocupație sârbă și
Crișana sub ocupație maghiară. În fața presiunilor franceze asupra Ungariei, pentru a accepta noua stare de fapt, guvernul maghiar a demisionat, noul premier, bolșevicul Kun Béla, proclamând Republica Sovietică Ungaria. Trei săptămâni mai târziu, Ungaria a atacat România, fapt care a avut urmări majore în istoria următorilor ani. La 3 august 1919, armata română a intrat în Timișoara, punând capăt
efemerei Republici Bănățene, iar a doua zi, la 4 august 1919, în Budapesta, încheind existența Republicii Sovietice Ungare. Practic, participarea României la Marele Război se încheiase.
Între timp, Ionel Brătianu revenise la conducerea Guvernului și, în această calitate, la 28 iunie 1919, a semnat, la Paris, în numele României, Tratatul de Pace cu Germania. Întors de la Paris, Brătianu și-a dat seama că neapartenența sa la masonerie putea să constituie un dezavantaj pentru România. În aceste condiții, Brătianu a fost unul dintre susținătorii preluării puterii, la 1 decembrie 1919, de către Alexandru Vaida – Voevod. Acesta fusese inițiat, în august 1919, împreună cu Voicu Niţescu, Mihai Şerban, Traian Vuia, Caius Brediceanu și Gheorghe Crişan, în loja pariziană Ernest Renan. Calitățile politice remarcabile ale lui Vaida – Voevod au constituit un avantaj considerabil pentru România, în timpul negocierilor premergătoare încheierii următoarelor tratate de pace. La 10 decembrie, Constantin Coandă a semnat, în numele României, Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria. Tratatul cu Ungaria a fost semnat abia la 4 iunie 1920, din partea României fiind semnatari Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu (acesta din urmă fusese inițiat într-o lojă franceză, încă din timpul studenției).
Întregul proces istoric al unirii românilor într-un singur stat, unitar, suveran și independent, consfințit prin Constituția din 29 martie 1923, a fost lung (a durat, în fapt, aproape șapte decenii, fiind pregătit timp de alte câteva zeci de ani) și a fost marcat de un efort uriaș al elitelor politice, intelectuale și militare ale României, ca și, deopotrivă, al oamenilor simpli, care nu doar că au suferit greutăți de neimaginat, în zilele noastre, dar au acceptat, totodată, să își dea viața, pe câmpul de luptă, pentru victoria idealului național. Între toți acești oameni s-au aflat și foarte mulți francmasoni, adeseori, în poziții dintre cele mai importante în societate, care au știut să ia deciziile potrivite, la momentele potrivite.
Se poate spune că, în tot acest timp, luptând pentru desăvârșirea idealurilor naționale, francmasonii români au rămas credincioși jurământului masonic depus la inițiere.
