Acad. Prof. Ph.D. Ioan-Aurel Pop
President of the Romanian Academy
Rector, Babeș-Bolyai University
Nicolae Iorga, care cunoștea toate mărturiile descoperite până la vremea lui despre unitatea românească, a scris cele mai frumoase cuvinte despre România și țările ei de demult: „În timpurile ce le vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”. Cu alte cuvinte, în scrisul nostru istoric, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când Țara Românească era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost. Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească unită și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați din trecut despre această dăinuire vorbesc.
Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, finlandezi, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare – au fost animați de ideea națională, întreprinzând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918. Se accentuează între români convingerea că vorbind aceeași limbă, având același nume (pornit de la numele Romei), aceeași origine, aceeași credință, aceleași tradiții, locuind același teritoriu etc., formează o națiune care are dreptul la propriul stat. Această convingere poartă numele de conștiință națională.
În consecință, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național în ansamblu și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană. Coagularea românilor într-o unitate politică națională a cuprins următoarele etape:
1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat numit oficial România și reformat după principiile democrației occidentale;
2) 1877-1878-1881: proclamarea independenței complete a României; războiul pentru independență; recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și transformarea principatului în regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice. Unirea noastră din 1918 s-a făcut prin mijloacele consacrate și acceptate de comunitatea internațională a vremii, prin organisme alese în mod democratic („Sfatul Țării” la Chișinău, „Congresul General al Bucovinei” la Cernăuți și „Mărita Adunare Națională”, cu nucleul său format din cei 1228 de delegați, întruniți în „Marele Sfat Național” la Alba Iulia), ale căror decizii au fost confirmate de puterile învingătoare și statornicite astfel în plan internațional.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației despre autonomie (înțeleasă ca autodeterminare) a președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a României și noile sale granițe. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor și nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură politică a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt faptele brute. Oricum am privi lucrurile, dacă înainte de Marele Război peste 50% dintre naționalitățile Europei trăiau în state străine, după 1918 proporția acestora s-a redus la sub 25%, ceea ce nu este de neglijat. Viața românilor, ca și a multor altor europeni, a intrat pe un făgaș mai normal. Firește, regimul comunist din România – o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români – a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești 10-15 ani (circa 1975-1989), istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților” a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.
De aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că – din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea trecutului și prezentului – aceștia nu fuseserăm buni de nimic niciodată.
Astfel, după ce ne-am străduit de-a lungul istoriei moderne, timid cam de la umaniști încoace și mai serios din Secolul Luminilor, prin Cantemir, Inochentie Micu și Școala Ardeleană, să ne sincronizăm cu Europa – cum ar spune Eugen Lovinescu – ne-am trezit din nou izolați în totalitarism și împinși spre Răsărit. Descătușarea din 1989 a fost amețitoare și i-a condus pe unii spre „beția de fapte”, iar pe alții spre „beția de cuvinte”. Dacă tot a venit o epocă de libertate, mulți și-au luat și libertatea de a minți lumea românească. Mai întâi ni s-a pus în discuție gloria istorică, supralicitată de comuniști, apoi originea noastră romană sau daco-romană, apoi latinitatea limbii etc. În acest fel, ne-am trezit copleșiți de mituri (mitul dacic, mitul romanității, mitul slav, mitul continuității și unității, al ospitalității, mitul lui Mihai Viteazul și cel al lui Mihai Eminescu etc.) și mai ales de mituri naționaliste, complet nocive și neeuropene, care ne-ar trage iremediabil înapoi. S-a scris chiar, prin anii 1990, că nu vom putea intra niciodată în Europa (în Uniunea Europeană) cu Eminescu de gât, ca și cum francezii i-ar fi repudiat pe Hugo și pe Michelet, nemții pe Goethe și Schiller, iar italienii pe Machiavelli, numai ca să devină buni europeni. A reieșit că nu avem identitate de fapt, că nu știm cine suntem, că nu am construit nimic durabil de-a lungul vremii, că am pierdut toate bătăliile din istorie, că nu am avut decât caricaturi de personalități, că ne-am complăcut în spiritul gregar și ne-am lăsat dominați de toți vecinii și de marile puteri, că am fost xenofobi iremediabili și antisemiți înnăscuți etc. Evident, toate aceste exagerări și neadevăruri – venite în cheie exact opusă propagandei comuniste, conform căreia totul în trecutul nostru fusese imaculat și glorios – au prins ușor la un public sătul de osanale, obosit de aceleași lucruri repetate sau semi-educat și nepriceput la istorie. Tehnica a fost simplă: să se spună, în stil pamfletar, exact invers decât se zicea sub Ceaușescu, să nu se facă, pe cât posibil, comparații cu alții similari nouă, să ni se inoculeze ideea unicității noastre negative, să fie compromiși toți istoricii mari și mici deopotrivă, de sub comunism și de mai înainte, de la cronicari până la Iorga și Brătianu, de la Mihail Roller până la Andrei Oțetea. Dacă s-ar fi tratat echilibrat lucrurile, publicul ar fi aflat că nici alții nu sunt perfecți, că toate popoarele au calitățile și defectele lor, că miturile au înflorit și înfloresc peste tot, că eroii naționali dau în clocot oriunde, de la „părinții americani ai patriei” până la Napoleon Bonaparte, că idei discutabile (din perspectiva moralei actuale) despre străini au exprimat și Pușkin, și Petőfi, și Taras Șevcenko, și chiar Shakespeare și Goethe, că antisemitismul nu a fost o invenție românească, că lumea urbană era cosmopolită peste tot în Europa Centrală și Sud-Estică, dar și că originea etnică este subiect de discuție și la alții etc.
Dacă am fi căutat să ne purtăm cumpătat, nu aruncam în „debaraua istoriei” ideea originii noastre daco-romane, demonstrată copios de la Nicolaus Olahus încoace de către cei mai mari savanți români și străini; am fi aflat astfel că toate popoarele romanice s-au format cam după aceeași „rețetă”, de la care nu ne-am abătut nici noi, românii; că „națiunile medievale” s-au afirmat mai întâi în Occident, unde au fost și teoretizate plenar; că Mihai Viteazul venea după Machiavelli și după Henric al IV-lea de Bourbon și că era „omul epocii”, nici mai mult și nici mai puțin; că lupta politică națională era rezultatul unei ideologii dominante în Europa secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea și că românii nu au făcut decât să urmeze modelele francez, spaniol, italian, german, italian etc. Natural, românii au în istorie particularitățile lor, dar nu este vorba numai de elemente negative, cum se spune și se scrie mult prea des în anii din urmă. Această insistență a unor intelectuali „subțiri” și alergici la sentimentul național, această subliniere repetată a nimicniciei românilor provoacă și reacții adverse, care nu se opresc la echilibru, la buna cuviință sau la calea de mijloc, ci trec în protocronism manifest. Sunt, astfel, publicații care ne fac primii în toate și eterni ca timpul: românii sunt aici de mii de ani, veghetori ai civilizației, inventatori ai scrisului, cititori în stele și astronomi, vorbitori ai unei limbi impuse de ei ca universală etc. „Spațiul carpato-dunărean” ajunge să fie centrul universului, străbătut de energii unice, fiindcă (nu-i așa?!) chiar Mântuitorul ar fi fost daco-român!
În fața unei astfel de derive, ce să înțeleagă românul de rând? Pe de o parte, suntem prea mult, pe de alta nu suntem nimic. De aceea, ne închidem tot mai des în sine, tăcem și ne rușinăm. Unii înțeleg din toate acestea că este mai bine să nu pomenim nici numele nostru etnic, să ne declinăm apartenența la românitate, să se punem cenușă în cap, fiindcă am fi fost cei mai mari naționaliști, cei mai înverșunați xenofobi, cei mai leneși țărani și cei mai nepricepuți muncitori. Alții nici nu mai folosesc termenul de națiune română, de teamă să nu fie catalogați drept naționaliști. Și cum în numele națiunilor s-au produs atâtea războaie și crime universale (ca și cum, în numele dragostei, al familiei, al proprietății, al credinței, al bisericii, al libertății, al democrației etc. nu s-ar fi produs conflicte armate și omoruri!), națiunile devin în ochii unora – interesați să facă asta sau doar naivi și lipsiți de cultură – odioase. Pe lângă corul acestor „globaliști” – unii de pripas – autohtoniștii se pierd în peisaj, dar nu disperă. Își varsă și ei, într-o manieră disproporționată, potopul de vorbe despre priorități și glorii românești inexistente.
Cine să mai creadă și să mai știe că ne-am dus viața prin istorie ca toți oamenii și ca toate popoarele, câteodată mai bine, câteodată mai rău? Dacă ne-am amestecat cu mulți trecători și migratori, am rămas totuși de viță daco-romană, altoită de o ramură slavă. Dacă limba ne este și ea corcită cu multe cuvinte – cum se întâmplă cu toate limbile – filonul său este latin, fiind aidoma limbilor italiană, spaniolă, franceză, portugheză. Dacă ne-au învins în lupte tătarii, turcii și rușii, am reușit, totuși, să supraviețuim, să viețuim și să conviețuim, să ne păstrăm satele și orașele, să trecem, cu greu, de la sat la stat, să construim Densușul, Putna și Mănăstirea Argeșului, Golia și Mogoșoaia, podul de la Cernavoda sau laserii de la Măgurele. Dacă ne-am unit târziu, nu înseamnă că nu am avut, încă din urmă cu peste un mileniu, mici Românii (Țări Românești) sau Valahii, adică nuclee de viață politică românească, așa cum alții aveau state incipiente morave, bulgare, ungurești, sârbești, rusești și multe altele. Dacă ne-am unit și afirmat politic târziu, e bine să ne amintim că la fel au făcut și germanii, și italienii, și polonezii, și cehii, și slovacii, și balticii, și finlandezii – alături de mulți alții – și parcă nu se lamentează ca noi și nici nu-și caută așa de des ca noi refulări în glorii inexistente.
Am avut un firesc al vieții noastre – dincolo de crize – și nu vrem încă să-l vedem, să-l acceptăm, să ne obișnuim cu el. Ne plac grozav extremele, acele extreme care nu fac decât să ne dezechilibreze, să ne arunce spre disperare, să ne afunde în dezamăgire. Dacă ne luăm după unii „analiști” și pseudo-specialiști, ar trebui să fim în culmea civilizației mondiale, iar dacă ne luăm după alții, ar trebui fie să ne sinucidem, fie să ne luăm lumea în cap. Predomină, din păcate, viziunile catastrofice: trecutul ne-a fost modest, umil și nedemn, prezentul din România este tern, dificil, la limita supraviețuirii, iar viitorul sumbru. Prin urmare, nu avem alta a face decât să plecăm. Copiii și adolescenții sunt trimiși de părinții cu dare de mână la studii prin Elveția și Anglia de pe la vârsta de 10-12 ani, absolvenții de liceu cu rezultate foarte bune (dar nu numai ei) sunt mânați de familii și de profesorii lor și vânați pe la târgurile de universități să meargă la învățătură pe alte meridiane. De la oamenii modești, care abia știu să citească, până la intelectualii rasați, specialiști în științe exacte cu precădere, se duc cu toții prin alte lumi, nu toate mai bune ca a noastră. Paradoxal, avem atâția bani cât să le dăm (sume mici, natural) șomerilor sau pseudo-șomerilor ca să trăiască fără să muncească (neurmărind în chip serios încadrarea lor în muncă), dar nu găsim amatori dornici să fie angajați atunci când vrem să facem o întreprindere în Vaslui sau Botoșani.
Să ne înțelegem bine! Plecatul prin lume nu este, istoricește vorbind, un lucru rău în sine. Câți englezi, spanioli, francezi, portughezi, germani, belgieni, olandezi, irlandezi, italieni, polonezi s-au risipit de-a lungul vremii prin lume fără ca țările de origine să piară! Dimpotrivă, cele mai multe au prosperat. Problema României în anul Centenarului Marii Uniri nu este aceasta, ci este, cred, dezunirea din sufletele noastre. Ne rupem unii de alții, ne urâm, ne disprețuim, vorbim în imprecații și înjurături. Avem o plăcere sardonică să ne jignim unii pe alții, să ne mințim, să ne dușmănim, să ne invidiem și să facem cu orice preț „să moară și capra vecinului”. Nu mai știm să ne bucurăm sincer de diminețile noastre cu soarele „ridicat de-o suliță”, de roua câmpiei văratice, pe care „în palme-o poți strânge, ca-n cupă s-o bei” (Coșbuc), de cutreieratul pădurilor, ca să auzim „cum apa sună-încetișor” (Eminescu), de orașele în care „plouă de trei ori pe săptămână” (Minulescu), de „două fete vesele” care saltă pe trotuar (Topârceanu). Ne ferim de doine și de hore, ne pervertim folclorul în manele, nu ne mai știm să ne plângem, după rânduială, morții, ne lăsăm copiii, părinții și bunicii singuri și însingurați… Îmi vine să întreb des, ca Octavian Goga, ușor parafrazat: „Ce s-a ales din țara asta, vecine Neculai al popii?”. Mă iau apoi pe seamă – cu un gând de istoric bătrân – și-mi zic că s-au mai văzut multe de-astea în trecut și n-a fost sfârșitul lumii. E drept, pentru că „toate-s vechi și nouă toate” (Eminescu), iar „culmile disperării” (Cioran) le-au mai atins și alții ca noi, fără să piară.
Nicolae Iorga, care cunoștea toate mărturiile descoperite până la vremea lui despre unitatea românească, a scris cele mai frumoase cuvinte despre România și țările ei de demult: „În timpurile ce le vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”. Cu alte cuvinte, în scrisul nostru istoric, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când Țara Românească era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost. Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească unită și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați din trecut despre această dăinuire vorbesc.
Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, finlandezi, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare – au fost animați de ideea națională, întreprinzând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918. Se accentuează între români convingerea că vorbind aceeași limbă, având același nume (pornit de la numele Romei), aceeași origine, aceeași credință, aceleași tradiții, locuind același teritoriu etc., formează o națiune care are dreptul la propriul stat. Această convingere poartă numele de conștiință națională.
În consecință, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național în ansamblu și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană. Coagularea românilor într-o unitate politică națională a cuprins următoarele etape:
1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat numit oficial România și reformat după principiile democrației occidentale;
2) 1877-1878-1881: proclamarea independenței complete a României; războiul pentru independență; recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și transformarea principatului în regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice. Unirea noastră din 1918 s-a făcut prin mijloacele consacrate și acceptate de comunitatea internațională a vremii, prin organisme alese în mod democratic („Sfatul Țării” la Chișinău, „Congresul General al Bucovinei” la Cernăuți și „Mărita Adunare Națională”, cu nucleul său format din cei 1228 de delegați, întruniți în „Marele Sfat Național” la Alba Iulia), ale căror decizii au fost confirmate de puterile învingătoare și statornicite astfel în plan internațional.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației despre autonomie (înțeleasă ca autodeterminare) a președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a României și noile sale granițe. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor și nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură politică a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt faptele brute. Oricum am privi lucrurile, dacă înainte de Marele Război peste 50% dintre naționalitățile Europei trăiau în state străine, după 1918 proporția acestora s-a redus la sub 25%, ceea ce nu este de neglijat. Viața românilor, ca și a multor altor europeni, a intrat pe un făgaș mai normal. Firește, regimul comunist din România – o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români – a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești 10-15 ani (circa 1975-1989), istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților” a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.
De aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că – din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea trecutului și prezentului – aceștia nu fuseserăm buni de nimic niciodată.
Astfel, după ce ne-am străduit de-a lungul istoriei moderne, timid cam de la umaniști încoace și mai serios din Secolul Luminilor, prin Cantemir, Inochentie Micu și Școala Ardeleană, să ne sincronizăm cu Europa – cum ar spune Eugen Lovinescu – ne-am trezit din nou izolați în totalitarism și împinși spre Răsărit. Descătușarea din 1989 a fost amețitoare și i-a condus pe unii spre „beția de fapte”, iar pe alții spre „beția de cuvinte”. Dacă tot a venit o epocă de libertate, mulți și-au luat și libertatea de a minți lumea românească. Mai întâi ni s-a pus în discuție gloria istorică, supralicitată de comuniști, apoi originea noastră romană sau daco-romană, apoi latinitatea limbii etc. În acest fel, ne-am trezit copleșiți de mituri (mitul dacic, mitul romanității, mitul slav, mitul continuității și unității, al ospitalității, mitul lui Mihai Viteazul și cel al lui Mihai Eminescu etc.) și mai ales de mituri naționaliste, complet nocive și neeuropene, care ne-ar trage iremediabil înapoi. S-a scris chiar, prin anii 1990, că nu vom putea intra niciodată în Europa (în Uniunea Europeană) cu Eminescu de gât, ca și cum francezii i-ar fi repudiat pe Hugo și pe Michelet, nemții pe Goethe și Schiller, iar italienii pe Machiavelli, numai ca să devină buni europeni. A reieșit că nu avem identitate de fapt, că nu știm cine suntem, că nu am construit nimic durabil de-a lungul vremii, că am pierdut toate bătăliile din istorie, că nu am avut decât caricaturi de personalități, că ne-am complăcut în spiritul gregar și ne-am lăsat dominați de toți vecinii și de marile puteri, că am fost xenofobi iremediabili și antisemiți înnăscuți etc. Evident, toate aceste exagerări și neadevăruri – venite în cheie exact opusă propagandei comuniste, conform căreia totul în trecutul nostru fusese imaculat și glorios – au prins ușor la un public sătul de osanale, obosit de aceleași lucruri repetate sau semi-educat și nepriceput la istorie. Tehnica a fost simplă: să se spună, în stil pamfletar, exact invers decât se zicea sub Ceaușescu, să nu se facă, pe cât posibil, comparații cu alții similari nouă, să ni se inoculeze ideea unicității noastre negative, să fie compromiși toți istoricii mari și mici deopotrivă, de sub comunism și de mai înainte, de la cronicari până la Iorga și Brătianu, de la Mihail Roller până la Andrei Oțetea. Dacă s-ar fi tratat echilibrat lucrurile, publicul ar fi aflat că nici alții nu sunt perfecți, că toate popoarele au calitățile și defectele lor, că miturile au înflorit și înfloresc peste tot, că eroii naționali dau în clocot oriunde, de la „părinții americani ai patriei” până la Napoleon Bonaparte, că idei discutabile (din perspectiva moralei actuale) despre străini au exprimat și Pușkin, și Petőfi, și Taras Șevcenko, și chiar Shakespeare și Goethe, că antisemitismul nu a fost o invenție românească, că lumea urbană era cosmopolită peste tot în Europa Centrală și Sud-Estică, dar și că originea etnică este subiect de discuție și la alții etc.
Dacă am fi căutat să ne purtăm cumpătat, nu aruncam în „debaraua istoriei” ideea originii noastre daco-romane, demonstrată copios de la Nicolaus Olahus încoace de către cei mai mari savanți români și străini; am fi aflat astfel că toate popoarele romanice s-au format cam după aceeași „rețetă”, de la care nu ne-am abătut nici noi, românii; că „națiunile medievale” s-au afirmat mai întâi în Occident, unde au fost și teoretizate plenar; că Mihai Viteazul venea după Machiavelli și după Henric al IV-lea de Bourbon și că era „omul epocii”, nici mai mult și nici mai puțin; că lupta politică națională era rezultatul unei ideologii dominante în Europa secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea și că românii nu au făcut decât să urmeze modelele francez, spaniol, italian, german, italian etc. Natural, românii au în istorie particularitățile lor, dar nu este vorba numai de elemente negative, cum se spune și se scrie mult prea des în anii din urmă. Această insistență a unor intelectuali „subțiri” și alergici la sentimentul național, această subliniere repetată a nimicniciei românilor provoacă și reacții adverse, care nu se opresc la echilibru, la buna cuviință sau la calea de mijloc, ci trec în protocronism manifest. Sunt, astfel, publicații care ne fac primii în toate și eterni ca timpul: românii sunt aici de mii de ani, veghetori ai civilizației, inventatori ai scrisului, cititori în stele și astronomi, vorbitori ai unei limbi impuse de ei ca universală etc. „Spațiul carpato-dunărean” ajunge să fie centrul universului, străbătut de energii unice, fiindcă (nu-i așa?!) chiar Mântuitorul ar fi fost daco-român!
În fața unei astfel de derive, ce să înțeleagă românul de rând? Pe de o parte, suntem prea mult, pe de alta nu suntem nimic. De aceea, ne închidem tot mai des în sine, tăcem și ne rușinăm. Unii înțeleg din toate acestea că este mai bine să nu pomenim nici numele nostru etnic, să ne declinăm apartenența la românitate, să se punem cenușă în cap, fiindcă am fi fost cei mai mari naționaliști, cei mai înverșunați xenofobi, cei mai leneși țărani și cei mai nepricepuți muncitori. Alții nici nu mai folosesc termenul de națiune română, de teamă să nu fie catalogați drept naționaliști. Și cum în numele națiunilor s-au produs atâtea războaie și crime universale (ca și cum, în numele dragostei, al familiei, al proprietății, al credinței, al bisericii, al libertății, al democrației etc. nu s-ar fi produs conflicte armate și omoruri!), națiunile devin în ochii unora – interesați să facă asta sau doar naivi și lipsiți de cultură – odioase. Pe lângă corul acestor „globaliști” – unii de pripas – autohtoniștii se pierd în peisaj, dar nu disperă. Își varsă și ei, într-o manieră disproporționată, potopul de vorbe despre priorități și glorii românești inexistente.
Cine să mai creadă și să mai știe că ne-am dus viața prin istorie ca toți oamenii și ca toate popoarele, câteodată mai bine, câteodată mai rău? Dacă ne-am amestecat cu mulți trecători și migratori, am rămas totuși de viță daco-romană, altoită de o ramură slavă. Dacă limba ne este și ea corcită cu multe cuvinte – cum se întâmplă cu toate limbile – filonul său este latin, fiind aidoma limbilor italiană, spaniolă, franceză, portugheză. Dacă ne-au învins în lupte tătarii, turcii și rușii, am reușit, totuși, să supraviețuim, să viețuim și să conviețuim, să ne păstrăm satele și orașele, să trecem, cu greu, de la sat la stat, să construim Densușul, Putna și Mănăstirea Argeșului, Golia și Mogoșoaia, podul de la Cernavoda sau laserii de la Măgurele. Dacă ne-am unit târziu, nu înseamnă că nu am avut, încă din urmă cu peste un mileniu, mici Românii (Țări Românești) sau Valahii, adică nuclee de viață politică românească, așa cum alții aveau state incipiente morave, bulgare, ungurești, sârbești, rusești și multe altele. Dacă ne-am unit și afirmat politic târziu, e bine să ne amintim că la fel au făcut și germanii, și italienii, și polonezii, și cehii, și slovacii, și balticii, și finlandezii – alături de mulți alții – și parcă nu se lamentează ca noi și nici nu-și caută așa de des ca noi refulări în glorii inexistente.
Am avut un firesc al vieții noastre – dincolo de crize – și nu vrem încă să-l vedem, să-l acceptăm, să ne obișnuim cu el. Ne plac grozav extremele, acele extreme care nu fac decât să ne dezechilibreze, să ne arunce spre disperare, să ne afunde în dezamăgire. Dacă ne luăm după unii „analiști” și pseudo-specialiști, ar trebui să fim în culmea civilizației mondiale, iar dacă ne luăm după alții, ar trebui fie să ne sinucidem, fie să ne luăm lumea în cap. Predomină, din păcate, viziunile catastrofice: trecutul ne-a fost modest, umil și nedemn, prezentul din România este tern, dificil, la limita supraviețuirii, iar viitorul sumbru. Prin urmare, nu avem alta a face decât să plecăm. Copiii și adolescenții sunt trimiși de părinții cu dare de mână la studii prin Elveția și Anglia de pe la vârsta de 10-12 ani, absolvenții de liceu cu rezultate foarte bune (dar nu numai ei) sunt mânați de familii și de profesorii lor și vânați pe la târgurile de universități să meargă la învățătură pe alte meridiane. De la oamenii modești, care abia știu să citească, până la intelectualii rasați, specialiști în științe exacte cu precădere, se duc cu toții prin alte lumi, nu toate mai bune ca a noastră. Paradoxal, avem atâția bani cât să le dăm (sume mici, natural) șomerilor sau pseudo-șomerilor ca să trăiască fără să muncească (neurmărind în chip serios încadrarea lor în muncă), dar nu găsim amatori dornici să fie angajați atunci când vrem să facem o întreprindere în Vaslui sau Botoșani.
Să ne înțelegem bine! Plecatul prin lume nu este, istoricește vorbind, un lucru rău în sine. Câți englezi, spanioli, francezi, portughezi, germani, belgieni, olandezi, irlandezi, italieni, polonezi s-au risipit de-a lungul vremii prin lume fără ca țările de origine să piară! Dimpotrivă, cele mai multe au prosperat. Problema României în anul Centenarului Marii Uniri nu este aceasta, ci este, cred, dezunirea din sufletele noastre. Ne rupem unii de alții, ne urâm, ne disprețuim, vorbim în imprecații și înjurături. Avem o plăcere sardonică să ne jignim unii pe alții, să ne mințim, să ne dușmănim, să ne invidiem și să facem cu orice preț „să moară și capra vecinului”. Nu mai știm să ne bucurăm sincer de diminețile noastre cu soarele „ridicat de-o suliță”, de roua câmpiei văratice, pe care „în palme-o poți strânge, ca-n cupă s-o bei” (Coșbuc), de cutreieratul pădurilor, ca să auzim „cum apa sună-încetișor” (Eminescu), de orașele în care „plouă de trei ori pe săptămână” (Minulescu), de „două fete vesele” care saltă pe trotuar (Topârceanu). Ne ferim de doine și de hore, ne pervertim folclorul în manele, nu ne mai știm să ne plângem, după rânduială, morții, ne lăsăm copiii, părinții și bunicii singuri și însingurați… Îmi vine să întreb des, ca Octavian Goga, ușor parafrazat: „Ce s-a ales din țara asta, vecine Neculai al popii?”. Mă iau apoi pe seamă – cu un gând de istoric bătrân – și-mi zic că s-au mai văzut multe de-astea în trecut și n-a fost sfârșitul lumii. E drept, pentru că „toate-s vechi și nouă toate” (Eminescu), iar „culmile disperării” (Cioran) le-au mai atins și alții ca noi, fără să piară.
Totuși, la aniversarea Marii Uniri, nu putem rămâne inerți, în amorțire, cu starea asta de disconfort, de amărăciune. Se cuvine să schimbăm cumva, ceva, ca să ne putem crește copiii și nepoții și ca să re-învățăm de ce ne trebuie bătrânii, ca să ducem mai departe lumea, această „albastră haină” croită poate după „vraja sângelui” (Blaga). Oamenii de-acum un secol au știut să dea acest impuls în sufletele românilor, să se întoarcă la firescul vieții și să preamărească normalitatea, cotidianul, cumpătarea. Unirea cea Mare nu ne-au făcut-o alții pentru noi și nu am primit-o cadou de la nimeni. Am profitat în chip natural de victoria Antantei, de căderea Rusiei Țariste, de poziția președintelui american Wilson, de slăbiciunile unor vecini și de multe altele, dar românii au fost protagoniștii unirii, românii cu liderii lor buni de atunci, cu oamenii de stat maturi, culți și responsabili, cu intelectualii legați de popor, cu regele întregitor și cu „gândul reginei Maria”, cum scrie înțelept pe Arcul de Triumf din capitala României. Am avut interese și le-am apărat, așa cum au făcut toți participanții la război. Nimeni nu a intrat în luptă pentru binele altora sau pentru „pacea universală”. Fiecare a luptat pentru propria „casă”, pe care a visat-o mai trainică, mai mare, mai bună. Dacă vom ști să iubim „casa” aceasta a noastră numită România, dacă vom ști să ne purtăm cu demnitate ca români, atunci vom reuși cu siguranță să preluăm valorile lumii, să cunoaștem, să prețuim și să respectăm toate națiunile și să înțelegem noua arhitectură politică europeană. Drumul spre unitatea europeană nu poate fi ca un marș triumfal care să calce în picioare particularitățile naționale – cum au crezut unii – ci trebuie să fie un proiect realist, bazat pe națiunile existente.
De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu, care se referea la prima concentrare a energiilor noastre, din 1859: „Unirea națiunea a făcut-o!”. E vorba de națiunea română de oricând și de oriunde, națiune care și-a făcut „casa” proprie, fără să dorească răul altora. Unirea i-a coagulat pe români și în formele de manifestare ale vieții lor cotidiene, de aceea unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și mai ales acum, la un secol de la împlinirea României Întregite. Unirea și România unită nu sunt daturi eterne, ci ele sunt edificii ridicate greu, iar edificiile nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi.
Acad. Prof. Ph.D. IOAN-AUREL POP: Unifications and the unification of Romanians
Acad. Prof. Ph.D. Ioan-Aurel Pop
President of the Romanian Academy
Rector, Babeș-Bolyai University
Nicolae Iorga, care cunoștea toate mărturiile descoperite până la vremea lui despre unitatea românească, a scris cele mai frumoase cuvinte despre România și țările ei de demult: „În timpurile ce le vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”. Cu alte cuvinte, în scrisul nostru istoric, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când Țara Românească era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost. Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească unită și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați din trecut despre această dăinuire vorbesc.
Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, finlandezi, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare – au fost animați de ideea națională, întreprinzând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918. Se accentuează între români convingerea că vorbind aceeași limbă, având același nume (pornit de la numele Romei), aceeași origine, aceeași credință, aceleași tradiții, locuind același teritoriu etc., formează o națiune care are dreptul la propriul stat. Această convingere poartă numele de conștiință națională.
În consecință, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național în ansamblu și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană. Coagularea românilor într-o unitate politică națională a cuprins următoarele etape:
1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat numit oficial România și reformat după principiile democrației occidentale;
2) 1877-1878-1881: proclamarea independenței complete a României; războiul pentru independență; recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și transformarea principatului în regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice. Unirea noastră din 1918 s-a făcut prin mijloacele consacrate și acceptate de comunitatea internațională a vremii, prin organisme alese în mod democratic („Sfatul Țării” la Chișinău, „Congresul General al Bucovinei” la Cernăuți și „Mărita Adunare Națională”, cu nucleul său format din cei 1228 de delegați, întruniți în „Marele Sfat Național” la Alba Iulia), ale căror decizii au fost confirmate de puterile învingătoare și statornicite astfel în plan internațional.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației despre autonomie (înțeleasă ca autodeterminare) a președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a României și noile sale granițe. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor și nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură politică a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt faptele brute. Oricum am privi lucrurile, dacă înainte de Marele Război peste 50% dintre naționalitățile Europei trăiau în state străine, după 1918 proporția acestora s-a redus la sub 25%, ceea ce nu este de neglijat. Viața românilor, ca și a multor altor europeni, a intrat pe un făgaș mai normal. Firește, regimul comunist din România – o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români – a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești 10-15 ani (circa 1975-1989), istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților” a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.
De aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că – din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea trecutului și prezentului – aceștia nu fuseserăm buni de nimic niciodată.
Astfel, după ce ne-am străduit de-a lungul istoriei moderne, timid cam de la umaniști încoace și mai serios din Secolul Luminilor, prin Cantemir, Inochentie Micu și Școala Ardeleană, să ne sincronizăm cu Europa – cum ar spune Eugen Lovinescu – ne-am trezit din nou izolați în totalitarism și împinși spre Răsărit. Descătușarea din 1989 a fost amețitoare și i-a condus pe unii spre „beția de fapte”, iar pe alții spre „beția de cuvinte”. Dacă tot a venit o epocă de libertate, mulți și-au luat și libertatea de a minți lumea românească. Mai întâi ni s-a pus în discuție gloria istorică, supralicitată de comuniști, apoi originea noastră romană sau daco-romană, apoi latinitatea limbii etc. În acest fel, ne-am trezit copleșiți de mituri (mitul dacic, mitul romanității, mitul slav, mitul continuității și unității, al ospitalității, mitul lui Mihai Viteazul și cel al lui Mihai Eminescu etc.) și mai ales de mituri naționaliste, complet nocive și neeuropene, care ne-ar trage iremediabil înapoi. S-a scris chiar, prin anii 1990, că nu vom putea intra niciodată în Europa (în Uniunea Europeană) cu Eminescu de gât, ca și cum francezii i-ar fi repudiat pe Hugo și pe Michelet, nemții pe Goethe și Schiller, iar italienii pe Machiavelli, numai ca să devină buni europeni. A reieșit că nu avem identitate de fapt, că nu știm cine suntem, că nu am construit nimic durabil de-a lungul vremii, că am pierdut toate bătăliile din istorie, că nu am avut decât caricaturi de personalități, că ne-am complăcut în spiritul gregar și ne-am lăsat dominați de toți vecinii și de marile puteri, că am fost xenofobi iremediabili și antisemiți înnăscuți etc. Evident, toate aceste exagerări și neadevăruri – venite în cheie exact opusă propagandei comuniste, conform căreia totul în trecutul nostru fusese imaculat și glorios – au prins ușor la un public sătul de osanale, obosit de aceleași lucruri repetate sau semi-educat și nepriceput la istorie. Tehnica a fost simplă: să se spună, în stil pamfletar, exact invers decât se zicea sub Ceaușescu, să nu se facă, pe cât posibil, comparații cu alții similari nouă, să ni se inoculeze ideea unicității noastre negative, să fie compromiși toți istoricii mari și mici deopotrivă, de sub comunism și de mai înainte, de la cronicari până la Iorga și Brătianu, de la Mihail Roller până la Andrei Oțetea. Dacă s-ar fi tratat echilibrat lucrurile, publicul ar fi aflat că nici alții nu sunt perfecți, că toate popoarele au calitățile și defectele lor, că miturile au înflorit și înfloresc peste tot, că eroii naționali dau în clocot oriunde, de la „părinții americani ai patriei” până la Napoleon Bonaparte, că idei discutabile (din perspectiva moralei actuale) despre străini au exprimat și Pușkin, și Petőfi, și Taras Șevcenko, și chiar Shakespeare și Goethe, că antisemitismul nu a fost o invenție românească, că lumea urbană era cosmopolită peste tot în Europa Centrală și Sud-Estică, dar și că originea etnică este subiect de discuție și la alții etc.
Dacă am fi căutat să ne purtăm cumpătat, nu aruncam în „debaraua istoriei” ideea originii noastre daco-romane, demonstrată copios de la Nicolaus Olahus încoace de către cei mai mari savanți români și străini; am fi aflat astfel că toate popoarele romanice s-au format cam după aceeași „rețetă”, de la care nu ne-am abătut nici noi, românii; că „națiunile medievale” s-au afirmat mai întâi în Occident, unde au fost și teoretizate plenar; că Mihai Viteazul venea după Machiavelli și după Henric al IV-lea de Bourbon și că era „omul epocii”, nici mai mult și nici mai puțin; că lupta politică națională era rezultatul unei ideologii dominante în Europa secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea și că românii nu au făcut decât să urmeze modelele francez, spaniol, italian, german, italian etc. Natural, românii au în istorie particularitățile lor, dar nu este vorba numai de elemente negative, cum se spune și se scrie mult prea des în anii din urmă. Această insistență a unor intelectuali „subțiri” și alergici la sentimentul național, această subliniere repetată a nimicniciei românilor provoacă și reacții adverse, care nu se opresc la echilibru, la buna cuviință sau la calea de mijloc, ci trec în protocronism manifest. Sunt, astfel, publicații care ne fac primii în toate și eterni ca timpul: românii sunt aici de mii de ani, veghetori ai civilizației, inventatori ai scrisului, cititori în stele și astronomi, vorbitori ai unei limbi impuse de ei ca universală etc. „Spațiul carpato-dunărean” ajunge să fie centrul universului, străbătut de energii unice, fiindcă (nu-i așa?!) chiar Mântuitorul ar fi fost daco-român!
În fața unei astfel de derive, ce să înțeleagă românul de rând? Pe de o parte, suntem prea mult, pe de alta nu suntem nimic. De aceea, ne închidem tot mai des în sine, tăcem și ne rușinăm. Unii înțeleg din toate acestea că este mai bine să nu pomenim nici numele nostru etnic, să ne declinăm apartenența la românitate, să se punem cenușă în cap, fiindcă am fi fost cei mai mari naționaliști, cei mai înverșunați xenofobi, cei mai leneși țărani și cei mai nepricepuți muncitori. Alții nici nu mai folosesc termenul de națiune română, de teamă să nu fie catalogați drept naționaliști. Și cum în numele națiunilor s-au produs atâtea războaie și crime universale (ca și cum, în numele dragostei, al familiei, al proprietății, al credinței, al bisericii, al libertății, al democrației etc. nu s-ar fi produs conflicte armate și omoruri!), națiunile devin în ochii unora – interesați să facă asta sau doar naivi și lipsiți de cultură – odioase. Pe lângă corul acestor „globaliști” – unii de pripas – autohtoniștii se pierd în peisaj, dar nu disperă. Își varsă și ei, într-o manieră disproporționată, potopul de vorbe despre priorități și glorii românești inexistente.
Cine să mai creadă și să mai știe că ne-am dus viața prin istorie ca toți oamenii și ca toate popoarele, câteodată mai bine, câteodată mai rău? Dacă ne-am amestecat cu mulți trecători și migratori, am rămas totuși de viță daco-romană, altoită de o ramură slavă. Dacă limba ne este și ea corcită cu multe cuvinte – cum se întâmplă cu toate limbile – filonul său este latin, fiind aidoma limbilor italiană, spaniolă, franceză, portugheză. Dacă ne-au învins în lupte tătarii, turcii și rușii, am reușit, totuși, să supraviețuim, să viețuim și să conviețuim, să ne păstrăm satele și orașele, să trecem, cu greu, de la sat la stat, să construim Densușul, Putna și Mănăstirea Argeșului, Golia și Mogoșoaia, podul de la Cernavoda sau laserii de la Măgurele. Dacă ne-am unit târziu, nu înseamnă că nu am avut, încă din urmă cu peste un mileniu, mici Românii (Țări Românești) sau Valahii, adică nuclee de viață politică românească, așa cum alții aveau state incipiente morave, bulgare, ungurești, sârbești, rusești și multe altele. Dacă ne-am unit și afirmat politic târziu, e bine să ne amintim că la fel au făcut și germanii, și italienii, și polonezii, și cehii, și slovacii, și balticii, și finlandezii – alături de mulți alții – și parcă nu se lamentează ca noi și nici nu-și caută așa de des ca noi refulări în glorii inexistente.
Am avut un firesc al vieții noastre – dincolo de crize – și nu vrem încă să-l vedem, să-l acceptăm, să ne obișnuim cu el. Ne plac grozav extremele, acele extreme care nu fac decât să ne dezechilibreze, să ne arunce spre disperare, să ne afunde în dezamăgire. Dacă ne luăm după unii „analiști” și pseudo-specialiști, ar trebui să fim în culmea civilizației mondiale, iar dacă ne luăm după alții, ar trebui fie să ne sinucidem, fie să ne luăm lumea în cap. Predomină, din păcate, viziunile catastrofice: trecutul ne-a fost modest, umil și nedemn, prezentul din România este tern, dificil, la limita supraviețuirii, iar viitorul sumbru. Prin urmare, nu avem alta a face decât să plecăm. Copiii și adolescenții sunt trimiși de părinții cu dare de mână la studii prin Elveția și Anglia de pe la vârsta de 10-12 ani, absolvenții de liceu cu rezultate foarte bune (dar nu numai ei) sunt mânați de familii și de profesorii lor și vânați pe la târgurile de universități să meargă la învățătură pe alte meridiane. De la oamenii modești, care abia știu să citească, până la intelectualii rasați, specialiști în științe exacte cu precădere, se duc cu toții prin alte lumi, nu toate mai bune ca a noastră. Paradoxal, avem atâția bani cât să le dăm (sume mici, natural) șomerilor sau pseudo-șomerilor ca să trăiască fără să muncească (neurmărind în chip serios încadrarea lor în muncă), dar nu găsim amatori dornici să fie angajați atunci când vrem să facem o întreprindere în Vaslui sau Botoșani.
Să ne înțelegem bine! Plecatul prin lume nu este, istoricește vorbind, un lucru rău în sine. Câți englezi, spanioli, francezi, portughezi, germani, belgieni, olandezi, irlandezi, italieni, polonezi s-au risipit de-a lungul vremii prin lume fără ca țările de origine să piară! Dimpotrivă, cele mai multe au prosperat. Problema României în anul Centenarului Marii Uniri nu este aceasta, ci este, cred, dezunirea din sufletele noastre. Ne rupem unii de alții, ne urâm, ne disprețuim, vorbim în imprecații și înjurături. Avem o plăcere sardonică să ne jignim unii pe alții, să ne mințim, să ne dușmănim, să ne invidiem și să facem cu orice preț „să moară și capra vecinului”. Nu mai știm să ne bucurăm sincer de diminețile noastre cu soarele „ridicat de-o suliță”, de roua câmpiei văratice, pe care „în palme-o poți strânge, ca-n cupă s-o bei” (Coșbuc), de cutreieratul pădurilor, ca să auzim „cum apa sună-încetișor” (Eminescu), de orașele în care „plouă de trei ori pe săptămână” (Minulescu), de „două fete vesele” care saltă pe trotuar (Topârceanu). Ne ferim de doine și de hore, ne pervertim folclorul în manele, nu ne mai știm să ne plângem, după rânduială, morții, ne lăsăm copiii, părinții și bunicii singuri și însingurați… Îmi vine să întreb des, ca Octavian Goga, ușor parafrazat: „Ce s-a ales din țara asta, vecine Neculai al popii?”. Mă iau apoi pe seamă – cu un gând de istoric bătrân – și-mi zic că s-au mai văzut multe de-astea în trecut și n-a fost sfârșitul lumii. E drept, pentru că „toate-s vechi și nouă toate” (Eminescu), iar „culmile disperării” (Cioran) le-au mai atins și alții ca noi, fără să piară.
Nicolae Iorga, care cunoștea toate mărturiile descoperite până la vremea lui despre unitatea românească, a scris cele mai frumoase cuvinte despre România și țările ei de demult: „În timpurile ce le vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”. Cu alte cuvinte, în scrisul nostru istoric, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când Țara Românească era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost. Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească unită și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați din trecut despre această dăinuire vorbesc.
Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, finlandezi, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare – au fost animați de ideea națională, întreprinzând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918. Se accentuează între români convingerea că vorbind aceeași limbă, având același nume (pornit de la numele Romei), aceeași origine, aceeași credință, aceleași tradiții, locuind același teritoriu etc., formează o națiune care are dreptul la propriul stat. Această convingere poartă numele de conștiință națională.
În consecință, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național în ansamblu și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană. Coagularea românilor într-o unitate politică națională a cuprins următoarele etape:
1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat numit oficial România și reformat după principiile democrației occidentale;
2) 1877-1878-1881: proclamarea independenței complete a României; războiul pentru independență; recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și transformarea principatului în regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice. Unirea noastră din 1918 s-a făcut prin mijloacele consacrate și acceptate de comunitatea internațională a vremii, prin organisme alese în mod democratic („Sfatul Țării” la Chișinău, „Congresul General al Bucovinei” la Cernăuți și „Mărita Adunare Națională”, cu nucleul său format din cei 1228 de delegați, întruniți în „Marele Sfat Național” la Alba Iulia), ale căror decizii au fost confirmate de puterile învingătoare și statornicite astfel în plan internațional.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației despre autonomie (înțeleasă ca autodeterminare) a președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a României și noile sale granițe. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor și nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură politică a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt faptele brute. Oricum am privi lucrurile, dacă înainte de Marele Război peste 50% dintre naționalitățile Europei trăiau în state străine, după 1918 proporția acestora s-a redus la sub 25%, ceea ce nu este de neglijat. Viața românilor, ca și a multor altor europeni, a intrat pe un făgaș mai normal. Firește, regimul comunist din România – o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români – a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești 10-15 ani (circa 1975-1989), istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților” a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.
De aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că – din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea trecutului și prezentului – aceștia nu fuseserăm buni de nimic niciodată.
Astfel, după ce ne-am străduit de-a lungul istoriei moderne, timid cam de la umaniști încoace și mai serios din Secolul Luminilor, prin Cantemir, Inochentie Micu și Școala Ardeleană, să ne sincronizăm cu Europa – cum ar spune Eugen Lovinescu – ne-am trezit din nou izolați în totalitarism și împinși spre Răsărit. Descătușarea din 1989 a fost amețitoare și i-a condus pe unii spre „beția de fapte”, iar pe alții spre „beția de cuvinte”. Dacă tot a venit o epocă de libertate, mulți și-au luat și libertatea de a minți lumea românească. Mai întâi ni s-a pus în discuție gloria istorică, supralicitată de comuniști, apoi originea noastră romană sau daco-romană, apoi latinitatea limbii etc. În acest fel, ne-am trezit copleșiți de mituri (mitul dacic, mitul romanității, mitul slav, mitul continuității și unității, al ospitalității, mitul lui Mihai Viteazul și cel al lui Mihai Eminescu etc.) și mai ales de mituri naționaliste, complet nocive și neeuropene, care ne-ar trage iremediabil înapoi. S-a scris chiar, prin anii 1990, că nu vom putea intra niciodată în Europa (în Uniunea Europeană) cu Eminescu de gât, ca și cum francezii i-ar fi repudiat pe Hugo și pe Michelet, nemții pe Goethe și Schiller, iar italienii pe Machiavelli, numai ca să devină buni europeni. A reieșit că nu avem identitate de fapt, că nu știm cine suntem, că nu am construit nimic durabil de-a lungul vremii, că am pierdut toate bătăliile din istorie, că nu am avut decât caricaturi de personalități, că ne-am complăcut în spiritul gregar și ne-am lăsat dominați de toți vecinii și de marile puteri, că am fost xenofobi iremediabili și antisemiți înnăscuți etc. Evident, toate aceste exagerări și neadevăruri – venite în cheie exact opusă propagandei comuniste, conform căreia totul în trecutul nostru fusese imaculat și glorios – au prins ușor la un public sătul de osanale, obosit de aceleași lucruri repetate sau semi-educat și nepriceput la istorie. Tehnica a fost simplă: să se spună, în stil pamfletar, exact invers decât se zicea sub Ceaușescu, să nu se facă, pe cât posibil, comparații cu alții similari nouă, să ni se inoculeze ideea unicității noastre negative, să fie compromiși toți istoricii mari și mici deopotrivă, de sub comunism și de mai înainte, de la cronicari până la Iorga și Brătianu, de la Mihail Roller până la Andrei Oțetea. Dacă s-ar fi tratat echilibrat lucrurile, publicul ar fi aflat că nici alții nu sunt perfecți, că toate popoarele au calitățile și defectele lor, că miturile au înflorit și înfloresc peste tot, că eroii naționali dau în clocot oriunde, de la „părinții americani ai patriei” până la Napoleon Bonaparte, că idei discutabile (din perspectiva moralei actuale) despre străini au exprimat și Pușkin, și Petőfi, și Taras Șevcenko, și chiar Shakespeare și Goethe, că antisemitismul nu a fost o invenție românească, că lumea urbană era cosmopolită peste tot în Europa Centrală și Sud-Estică, dar și că originea etnică este subiect de discuție și la alții etc.
Dacă am fi căutat să ne purtăm cumpătat, nu aruncam în „debaraua istoriei” ideea originii noastre daco-romane, demonstrată copios de la Nicolaus Olahus încoace de către cei mai mari savanți români și străini; am fi aflat astfel că toate popoarele romanice s-au format cam după aceeași „rețetă”, de la care nu ne-am abătut nici noi, românii; că „națiunile medievale” s-au afirmat mai întâi în Occident, unde au fost și teoretizate plenar; că Mihai Viteazul venea după Machiavelli și după Henric al IV-lea de Bourbon și că era „omul epocii”, nici mai mult și nici mai puțin; că lupta politică națională era rezultatul unei ideologii dominante în Europa secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea și că românii nu au făcut decât să urmeze modelele francez, spaniol, italian, german, italian etc. Natural, românii au în istorie particularitățile lor, dar nu este vorba numai de elemente negative, cum se spune și se scrie mult prea des în anii din urmă. Această insistență a unor intelectuali „subțiri” și alergici la sentimentul național, această subliniere repetată a nimicniciei românilor provoacă și reacții adverse, care nu se opresc la echilibru, la buna cuviință sau la calea de mijloc, ci trec în protocronism manifest. Sunt, astfel, publicații care ne fac primii în toate și eterni ca timpul: românii sunt aici de mii de ani, veghetori ai civilizației, inventatori ai scrisului, cititori în stele și astronomi, vorbitori ai unei limbi impuse de ei ca universală etc. „Spațiul carpato-dunărean” ajunge să fie centrul universului, străbătut de energii unice, fiindcă (nu-i așa?!) chiar Mântuitorul ar fi fost daco-român!
În fața unei astfel de derive, ce să înțeleagă românul de rând? Pe de o parte, suntem prea mult, pe de alta nu suntem nimic. De aceea, ne închidem tot mai des în sine, tăcem și ne rușinăm. Unii înțeleg din toate acestea că este mai bine să nu pomenim nici numele nostru etnic, să ne declinăm apartenența la românitate, să se punem cenușă în cap, fiindcă am fi fost cei mai mari naționaliști, cei mai înverșunați xenofobi, cei mai leneși țărani și cei mai nepricepuți muncitori. Alții nici nu mai folosesc termenul de națiune română, de teamă să nu fie catalogați drept naționaliști. Și cum în numele națiunilor s-au produs atâtea războaie și crime universale (ca și cum, în numele dragostei, al familiei, al proprietății, al credinței, al bisericii, al libertății, al democrației etc. nu s-ar fi produs conflicte armate și omoruri!), națiunile devin în ochii unora – interesați să facă asta sau doar naivi și lipsiți de cultură – odioase. Pe lângă corul acestor „globaliști” – unii de pripas – autohtoniștii se pierd în peisaj, dar nu disperă. Își varsă și ei, într-o manieră disproporționată, potopul de vorbe despre priorități și glorii românești inexistente.
Cine să mai creadă și să mai știe că ne-am dus viața prin istorie ca toți oamenii și ca toate popoarele, câteodată mai bine, câteodată mai rău? Dacă ne-am amestecat cu mulți trecători și migratori, am rămas totuși de viță daco-romană, altoită de o ramură slavă. Dacă limba ne este și ea corcită cu multe cuvinte – cum se întâmplă cu toate limbile – filonul său este latin, fiind aidoma limbilor italiană, spaniolă, franceză, portugheză. Dacă ne-au învins în lupte tătarii, turcii și rușii, am reușit, totuși, să supraviețuim, să viețuim și să conviețuim, să ne păstrăm satele și orașele, să trecem, cu greu, de la sat la stat, să construim Densușul, Putna și Mănăstirea Argeșului, Golia și Mogoșoaia, podul de la Cernavoda sau laserii de la Măgurele. Dacă ne-am unit târziu, nu înseamnă că nu am avut, încă din urmă cu peste un mileniu, mici Românii (Țări Românești) sau Valahii, adică nuclee de viață politică românească, așa cum alții aveau state incipiente morave, bulgare, ungurești, sârbești, rusești și multe altele. Dacă ne-am unit și afirmat politic târziu, e bine să ne amintim că la fel au făcut și germanii, și italienii, și polonezii, și cehii, și slovacii, și balticii, și finlandezii – alături de mulți alții – și parcă nu se lamentează ca noi și nici nu-și caută așa de des ca noi refulări în glorii inexistente.
Am avut un firesc al vieții noastre – dincolo de crize – și nu vrem încă să-l vedem, să-l acceptăm, să ne obișnuim cu el. Ne plac grozav extremele, acele extreme care nu fac decât să ne dezechilibreze, să ne arunce spre disperare, să ne afunde în dezamăgire. Dacă ne luăm după unii „analiști” și pseudo-specialiști, ar trebui să fim în culmea civilizației mondiale, iar dacă ne luăm după alții, ar trebui fie să ne sinucidem, fie să ne luăm lumea în cap. Predomină, din păcate, viziunile catastrofice: trecutul ne-a fost modest, umil și nedemn, prezentul din România este tern, dificil, la limita supraviețuirii, iar viitorul sumbru. Prin urmare, nu avem alta a face decât să plecăm. Copiii și adolescenții sunt trimiși de părinții cu dare de mână la studii prin Elveția și Anglia de pe la vârsta de 10-12 ani, absolvenții de liceu cu rezultate foarte bune (dar nu numai ei) sunt mânați de familii și de profesorii lor și vânați pe la târgurile de universități să meargă la învățătură pe alte meridiane. De la oamenii modești, care abia știu să citească, până la intelectualii rasați, specialiști în științe exacte cu precădere, se duc cu toții prin alte lumi, nu toate mai bune ca a noastră. Paradoxal, avem atâția bani cât să le dăm (sume mici, natural) șomerilor sau pseudo-șomerilor ca să trăiască fără să muncească (neurmărind în chip serios încadrarea lor în muncă), dar nu găsim amatori dornici să fie angajați atunci când vrem să facem o întreprindere în Vaslui sau Botoșani.
Să ne înțelegem bine! Plecatul prin lume nu este, istoricește vorbind, un lucru rău în sine. Câți englezi, spanioli, francezi, portughezi, germani, belgieni, olandezi, irlandezi, italieni, polonezi s-au risipit de-a lungul vremii prin lume fără ca țările de origine să piară! Dimpotrivă, cele mai multe au prosperat. Problema României în anul Centenarului Marii Uniri nu este aceasta, ci este, cred, dezunirea din sufletele noastre. Ne rupem unii de alții, ne urâm, ne disprețuim, vorbim în imprecații și înjurături. Avem o plăcere sardonică să ne jignim unii pe alții, să ne mințim, să ne dușmănim, să ne invidiem și să facem cu orice preț „să moară și capra vecinului”. Nu mai știm să ne bucurăm sincer de diminețile noastre cu soarele „ridicat de-o suliță”, de roua câmpiei văratice, pe care „în palme-o poți strânge, ca-n cupă s-o bei” (Coșbuc), de cutreieratul pădurilor, ca să auzim „cum apa sună-încetișor” (Eminescu), de orașele în care „plouă de trei ori pe săptămână” (Minulescu), de „două fete vesele” care saltă pe trotuar (Topârceanu). Ne ferim de doine și de hore, ne pervertim folclorul în manele, nu ne mai știm să ne plângem, după rânduială, morții, ne lăsăm copiii, părinții și bunicii singuri și însingurați… Îmi vine să întreb des, ca Octavian Goga, ușor parafrazat: „Ce s-a ales din țara asta, vecine Neculai al popii?”. Mă iau apoi pe seamă – cu un gând de istoric bătrân – și-mi zic că s-au mai văzut multe de-astea în trecut și n-a fost sfârșitul lumii. E drept, pentru că „toate-s vechi și nouă toate” (Eminescu), iar „culmile disperării” (Cioran) le-au mai atins și alții ca noi, fără să piară.
Totuși, la aniversarea Marii Uniri, nu putem rămâne inerți, în amorțire, cu starea asta de disconfort, de amărăciune. Se cuvine să schimbăm cumva, ceva, ca să ne putem crește copiii și nepoții și ca să re-învățăm de ce ne trebuie bătrânii, ca să ducem mai departe lumea, această „albastră haină” croită poate după „vraja sângelui” (Blaga). Oamenii de-acum un secol au știut să dea acest impuls în sufletele românilor, să se întoarcă la firescul vieții și să preamărească normalitatea, cotidianul, cumpătarea. Unirea cea Mare nu ne-au făcut-o alții pentru noi și nu am primit-o cadou de la nimeni. Am profitat în chip natural de victoria Antantei, de căderea Rusiei Țariste, de poziția președintelui american Wilson, de slăbiciunile unor vecini și de multe altele, dar românii au fost protagoniștii unirii, românii cu liderii lor buni de atunci, cu oamenii de stat maturi, culți și responsabili, cu intelectualii legați de popor, cu regele întregitor și cu „gândul reginei Maria”, cum scrie înțelept pe Arcul de Triumf din capitala României. Am avut interese și le-am apărat, așa cum au făcut toți participanții la război. Nimeni nu a intrat în luptă pentru binele altora sau pentru „pacea universală”. Fiecare a luptat pentru propria „casă”, pe care a visat-o mai trainică, mai mare, mai bună. Dacă vom ști să iubim „casa” aceasta a noastră numită România, dacă vom ști să ne purtăm cu demnitate ca români, atunci vom reuși cu siguranță să preluăm valorile lumii, să cunoaștem, să prețuim și să respectăm toate națiunile și să înțelegem noua arhitectură politică europeană. Drumul spre unitatea europeană nu poate fi ca un marș triumfal care să calce în picioare particularitățile naționale – cum au crezut unii – ci trebuie să fie un proiect realist, bazat pe națiunile existente.
De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu, care se referea la prima concentrare a energiilor noastre, din 1859: „Unirea națiunea a făcut-o!”. E vorba de națiunea română de oricând și de oriunde, națiune care și-a făcut „casa” proprie, fără să dorească răul altora. Unirea i-a coagulat pe români și în formele de manifestare ale vieții lor cotidiene, de aceea unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și mai ales acum, la un secol de la împlinirea României Întregite. Unirea și România unită nu sunt daturi eterne, ci ele sunt edificii ridicate greu, iar edificiile nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi.
CURRENT EDITION
Click to view as PDF
CURRENT EDITION
CLAUDIU IONESCU: Argument
March 15th, 2024
ANNE BROUWER: Opening of the Masonic work year in Rotterdam
March 14th, 2024
THOMAS W. JACKSON: Freemasonry's relationship with Religion
March 14th, 2024
PHILIP J. HARRIS: Noblesse oblige
March 13th, 2024
Visiting Portobello Lodge No. 226 in Edinburgh
March 13th, 2024
Salisbury Cathedral and Magna Charta Libertatum
March 13th, 2024
In Memoriam LIVIU GHERGHIN
March 13th, 2024
GUSTAVO RAFFI: Ethics of Freedom, Ethics of Resposibility
March 13th, 2024
DOWLAND MANUSCRIPT - The Legend of the Craft
March 13th, 2024
MASONIC FORUM Magazine's Readers
March 13th, 2024