CLAUDIU IONESCU
de vorbă cu

JOHN BELTON
Cercetător, autor de cărți masonice

Invitatul nostru de astăzi este fratele și prietenul meu, John Belton, un respectat cercetător și autor mason. Ne-am întâlnit pentru prima dată la Edinburgh, în 2007, la prima ediție a Conferinței Internaționale de Istorie a Francmasoneriei. Îți mulțumesc mult, John, pentru că ai acceptat acest interviu. Sunt onorat, mulțumesc!
E plăcerea mea!

John a fost inițiat în 1980 și este membru al Lojii Quatuor Coronati 2076 din UGLE. Ca pregătire este microbiolog, iar de profesie este marketer și a lucrat în export pentru o mare companie farmaceutică multinațională. John s-a mutat de curând în Scoția ca să fie aproape de familia lui. Printre primele domenii de cercetare care l-au interesat se află declinul de după 1947 al numărului de masoni din țările de limbă engleză, subiect care l-a determinat să scrie multe articole și cartea The English Masonic Union of 1813: A Tale Ancient & Modern.
Cea mai recentă carte a lui este Exploring the Vault: Masonic Higher Degrees 1730-1800, scrisă împreună cu un alt cercetător mason, profesorul francez Roger Dachez. Roger este președinte al Institut Maçonnique de France încă de la înființarea acestuia, în 2002. Este și membru al Comisiei științifice a Muzeului Francmasoneriei din Paris și membru al Scottish Rite Research Society (Washington DC). Din 1992 conduce revista de cercetare masonică Renaissance Traditionelle. A scris aproape treizeci de cărți, printre care De Salomon à James Anderson – L’Invention de la franc-maçonnerie și La véritable histoire du grade de Maître – Hiram et ses Freres. Dar să ne întoarcem la Seif / Criptă (Vault).

Dragul meu John, de ce se intitulează cartea Exploring the Vault?
Odată cu gradul al treilea și publicarea Masonry Dissected, care în 1730 a devenit dintr-odată tot mai populară de la o ediție la alta, toată lumea a putut să vadă pentru prima oară că Hiram a fost ucis și Cuvântul a fost pierdut. Ce propunere mai bună pentru un Francmason decât să încerce să descopere Cuvântul pierdut? Și astfel începem să găsim povești despre reconstruirea Templului și despre cei care săpau cu hârlețul și târnăcopul prin dărâmături, care dădeau peste pietre pe care le puteau ridica și cripte în care puteau să intre. În cripte, sub coloane, s-au găsit lucruri, așa că oriunde te-ai întoarce povestea orbitează în jurul Templului lui Solomon, al distrugerii și al reconstruirii lui și în jurul lucrurilor descoperite sub el. Iar asta simbolizează, din multe puncte de vedere, felul în care au explorat, cu propria minte, acei dintâi masoni. Cred că ăsta e motivul.

E interesant că ai scris cartea împreună cu un frate francez, Roger Dachez. Ce v-a făcut să lucrați împreună?
Sincer, faptul că eu nu știam prea multe despre Franța! Sunt englez, așa că în copilăria mama m-a învățat istoria Angliei și nimic despre istoria Franței. Când am devenit Mason, la fel, era interzis chiar și numai să-ți treacă prin minte să te gândești la Marele Orient al Franței. Așadar, nu aveam cunoștințe prea bune. Câte ceva mai știam, dar însă nu prea mult! Cred că mi-a devenit limpede că în ultimii o sută de ani cercetările despre dezvoltarea inițială a Gradelor Superioare au fost destul de precare, repetitive și nu răspundeau nici unei întrebări. Și era clar că o parte dintre răspunsuri se aflau în Franța. De asta am avut nevoie de cineva ca Roger Dachez. Am putut comunica în engleză sau franceză, iar el stăpânește foarte bine ce l-a învățat mama lui despre Franța și, probabil, ce l-a învățat nașul lui despre Francmasoneria Franceză. Ne-am gândit că în mod cert mai există lucruri de aflat, dar nu știam unde să le găsim și nici ce am fi putut găsi. Însă, dacă era să le găsim și să avem o poveste bună, era nevoie de amândoi. Am petrecut patru ani de viață făcând asta. Patru ani! Asta înseamnă 5% din viața noastră de până acum! După orice standarde, e un proiect mare. Dar ne-am înhămat la el. Nu știam pe atunci că o să fie atât de mare. În Scoția există o emisiune numită „Grand Designs”, în care oamenii își construiesc case foarte mari, încep cu o idee mică, dar apoi ea crește mult, devine foarte costisitoare și le mănâncă tot timpul. Proiectul nostru a fost ceva de genul ăsta! Dar a fost palpitant.

Pentru carte a fost nevoie să vă documentați și în mod holistic, și în mod criminalistic. Ne poți explica, te rog, de ce anume și ce ați sperat să obțineți astfel?
Nu știam ce o să găsim, motiv pentru care ne-am gândit că în ultimii o sută de ani cercetătorii n-au reușit să găsească răspunsuri mulțumitoare. Prin urmare, trebuia să privim mai larg, nu să ne concentrăm doar pe Anglia, doar pe Insulele Britanice, ci pe Anglia, Irlanda, Scoția, Franța, chiar destul de mult pe Germania și Olanda, ca să vedem ce e de descoperit. Și chiar am descoperit multe. Ne-am dat seama și că povestea n-o să ne fie servită pe tavă, ci că trebuie să o căutăm. Îți imaginezi o scenă a crimei, cum polițiștii caută indicii prin pădure – un șir de polițiști care umblă printre copaci cu bețe, împungând ici și acolo ca să vadă ce descoperă – exact asta am făcut și noi cu dovezile tipărite! Asta e partea de criminalistică. Am avut o viziune largă și profundă. Pesemne am fost nebuni chiar și numai să credem că o să reușim, dar asta e, asta ne-am propus să facem – o anchetă holistică și criminalistică.

Care sunt principalele lucruri pe care le-ați descoperit?
În multe cazuri nu am descoperit propriu-zis ceva, dar am înțeles relevanța și importanța informațiilor mai mici. Dar cred că dacă te uiți chiar pe copertă – exact, iată, Exploring the Vault – vezi că imaginea este de prin anul 1490. Este o xilogravură a Templului lui Solomon. Ne-am gândit că ar merita să urmărim diverse persoane din Loja franceză Union nr. 98, cum a ajuns să se cheme, persoane precum John Coustos și Philip de la Tierce, care au fost membri ai acestei Loji și care, rând pe rând, au plecat în lume. Un bucătar celebru a plecat în Olanda, un bijutier a plecat în Franța și Portugalia, iar un diplomat – de fapt, doi diplomați – s-au dus la Frankfurt, iar un artist scenograf la Berlin. Cu toții erau profesioniști și cu toții au dus Francmasoneria în Europa. În mare măsură era vorba despre masoneria albastră, dar nu numai – gradele scoțiene a fost duse de la Londra la Berlin. Nu știm exact cum au decurs lucrurile, pe alocuri suntem nevoiți să ghicim puțin, dar această Lojă pare să fi fost unită într-un singur scop, acela de a răspândi Francmasoneria prin Europa. Și alții au identificat și cercetat persoane individuale, dar noi i-am pus pe toți laolaltă și apoi, dintr-odată, a apărut o imagine pe care n-o mai văzuse nimeni și am descoperit multe alte lucruri.
Dacă ne uităm la Francmasonerie, Masonry Dissected este, de fapt, numai despre întrebări și răspunsuri. Candidatul obține gradul, este adus înapoi, iar explicațiile îi sunt date sub o formă de catehism, într-un model „întrebări și răspunsuri”. Dar lucrurile erau mai mult de atât. Am descoperit că în 1735 au început explicații despre etica și moralitatea Francmasoneriei și despre angajamentul de după inițiere. Se vorbește despre datoriile față de Dumnezeu, față de aproape și față de tine însuți. Explicațiile acestea încă există în ritualurile englez și scoțian de astăzi, dar cred că și în ritualuri din alte zone. Textul fusese observat și înainte, dar nimeni nu-și dăduse seama că era prima parte din ritual menită să-l învețe pe candidat chiar la momentul inițierii care sunt morala și etica Francmasoneriei. E o inițiativă dusă mai departe de Ramsay în al său Discurs, dar și de către de la Tierce în adăugirile la Constituția lui Anderson, făcute în Frankfurt pe Main. Erau discutate lucrurile acestea, dar și altele, iar dacă citești cartea îți sar în ochi unul după altul.

Mi-ai spus că unul dintre obiectivele celei mai recente cărți scrise de tine este să deschidă mintea cititorului către noi posibilități de cercetare, că nu e doar o carte din care să citezi, pentru că o ai pe birou. Te rog să detaliezi.
Ne-am înhămat la un proiect foarte mare și, așa cum știe oricine s-a înhămat la așa ceva, ajungi să mai găsești o informație ici și alta dincolo, apoi le pui cap la cap și cam așa se desfășoară tot procesul. Ce am reușit să facem e să găsim câteva informații. De exemplu, acum știm că Discours de Ramsay din 1736-1737 se găsea în format tipărit în 1738 într-o versiune mult modificată. Știm că nu Ramsay l-a modificat, ci altcineva, un tip pe nume Philip Uriot. Am studiat și ritualul de inițiere a venerabilului și putem explica multe acum despre acesta.
În privința gradului de Cavaler al Sf. Andrei, care a mers alături de Gradele Ritului Scoțian din Berlin, putem spune că știm cine a scris cuvintele, exact ziua în care le-a prezentat Lojii Union din Berlin, data când au făcut repetiția ceremonialului și data când au desfășurat de-adevăratelea ritualul, la ținuta din ziua Sf. Andrei. Când am descoperit asta mi-am dat brusc seama că altcineva studiase un document de la o dată ulterioară și descoperise amendamentul în care ritualul nu presupune trei atingeri cu sabia pe spate, ci cinci, iar din celelalte formule este limpede că au fost inspirate de Ramsay. Deci vezi cum curgeau ideile prin Europa. E năucitor, dar câteodată am putut identifica evenimente până în ziua exactă în care s-au petrecut, chiar dacă acum 300 de ani. N-ai crede că genul ăsta de informații sunt disponibile, dar trebuie să cercetezi și să citești – și, da, e greu pentru ochi și pentru tipar.
Am descoperit că e nevoie să studiezi ediții diferite ale aceleiași lucrări. În Franța, în 1744, exista o colecție numită Catechisme des Francs-Maçons, iar apoi versiunea ulterioară, Les Nouvelles Catechisme, din 1749, ambele scrise de Leonard Gabanon. Când se ajungea la gradul al treilea conținea o imagine cu un sicriu, iar în partea opusă a imaginii apărea cuvântul „Iehova”. Apoi Gabanon a realizat o a treia ediție, o avem și pe aceea – are aceeași imagine cu sicriul la gradul al treilea, doar că de astă dată cuvântul nu mai este „Iehova”, ci MB (MacBenah). Și scrie că „Iehova” nu mai este cuvântul pentru gradul al treilea, ci doar numele lui Dumnezeu și atât. Ăsta e punctul în care putem spune că „Iehova” a devenit parola Scoțiană și e motivul pentru care, într-o oarecare măsură, a dispărut din gradul al treilea. Dar insiști și insiști, explorezi în continuare și găsești în continuare lucruri. Ce nu am reușit a fost să descoperim toate indiciile astfel încât să putem lega toate lucrurile între ele. Am reușit să stabilim poate trei-patru legături, iar restul e pe seama altora, pentru că mai sunt destule documente pe care să le iei la întrebări. Așadar, încercăm să-i facem pe oameni să gândească într-un mod diferit. Vechiul obicei de a tipări volume groase pline de ritualuri nu mai funcționează, pentru că nu obții decât un ditamai raftul cu volume groase pline de ritualuri. Când te uiți la prima versiune, apoi la a doua, apoi la a treia, să vezi cum se schimbă în timp, abia atunci începi să vezi diferențele. Și, din nou, asta e o abordare criminalistică – ești atent la detalii. Dacă noi am găsit lucruri, suntem convinși că există lucruri inedite pe care le pot găsi și alții.

Unul dintre capitolele din cartea voastră este despre litera G și Fiul Văduvei. Te rog să le explici spectatorilor și cititorilor noștri câte ceva despre acest subiect.
Da. În Anglia au vrut să scape de acest aspect – nu le plac femeile, sau cel puțin nu le plăceau, așa că Ruth a dispărut din ritualul masonic englez, Regina din Saba a dispărut și ea din ritualul masonic, la fel și soția sau (în funcție de unde citești) mama lui Hiram, cel care a fost ucis. Însă ea rămâne în Statele Unite și în Europa, lumea spune „Doamne, Dumnezeul meu, Dumnezeule” – și își lasă mâinile jos – „chiar nu e nici un ajutor pentru Fiul Văduvei?” Am reușit să descoperim câte ceva despre asta și e o poveste fascinantă. Avem un capitol întreg și urmărim firul istoriei până chiar în momentul de după ce l-au ucis pe Hiram. În 1760, Anglia se concentra pe pedepsire, pe uciderea celor vinovați. Însă în alte locuri nu era așa. Mai e un text, numit Ecossais Maître Angloise, care pesemne ar fi ajuns din Anglia, prin intermediul prizonierilor de război francezi, până în Franța, care povestește cum după ce Hiram a fost ucis, Solomon i-a dat soției lui Hiram satul Gaboan ca să trăiască în el, iar ea a hotărât să se îngrijească de Masoni. Așadar, „chiar nu e nici un ajutor pentru Fiul Văduvei?” – se pare că Văduva e cea care i-a ajutat pe masoni, iar cititorii o să înceapă să înțeleagă de unde vine povestea. Așadar, după gradul al treilea există istorii diferite, despre pedeapsă sau despre vindecare, toate absolut fascinante.
Dacă mergi la Capela Rosslyn – am fost acolo de curând și am avut șansa să ascult o prelegere, am adunat în biserică pe toată lumea care se afla acolo –, iar la sfârșit vorbitorul a luat o lanternă și a luminat unul dintre colțurile de sus, din partea din spate a capelei, și ne-a spus „Acolo e chipul Maestrului care a plecat în străinătate și l-a lăsat pe Ucenic să cioplească stâlpul pe care îl vedeți în capătul celălalt al capelei.” Apoi a îndreptat lanterna în partea cealaltă și a zis „Iar acolo este Ucenicul, cel care a fost ucis după ce s-a întors Maestrul, iar lângă el este mama lui.” Interesant! În perioada sculptării și construirii Capelei Rosslyn apare aceeași poveste ca în Francmasonerie câteva secole mai târziu. Ar putea fi o pură întâmplare, nu știu, dar se pot descoperi lucruri palpitante, iar acesta, de exemplu, e unul dintre ele. Claudiu, tu știi asta, pentru că am fost împreună, am mers la Preceptoratul Torphichen (construit în 1140), lângă Edinburgh, care a fost sediul Cavalerilor Ioaniți. (https://www.masonicforum.ro/ro/no-63-ro/landmark-in-scotia-preceptoratul-torphichen-construit-in-1140/)
De fapt, Cavalerii au ajuns acolo cu mult timp înainte, prin secolele XII-XIII, când au fost alungați din Orientul Mijlociu și și-au făcut un loc al lor. Însă pe vremea Templierilor Masoni s-a stârnit mult interes în legătură cu Cavalerii Templieri. În presă au apărut tot felul de articole despre Cavalerii Templieri. Capela Rosslyn – nu știu! Despre multe dintre povești, mituri, legende mi se pare că ne putem da seama că sunt foarte vechi. Dacă ne uităm la vechile îndatoriri vedem că și ele sunt vechi. Cum se leagă între ele, asta nu știu, dar când mergi într-un loc precum Capela Rosslyn ajungi să-ți pui multe întrebări. E interesant când stai să te uiți cum s-au conturat diversele grade. Am ajuns să rescriu istoria Masoneriei irlandeze, pentru că ei nu prea s-au împăcat niciodată cu faptul că la sfârșitul anilor 1760-începutul anilor 1770 era acolo o Mare Comanderie a Cavalerilor Templieri, apoi în 1779 a avut loc o ruptură, când o altă grupare a primit un act de înființare din partea Lojii Mamă Kilwinning din Scoția – urmau să devină Loja Kilwinning a Marilor Cavaleri Templieri ai Irlandei și să lucreze în Irlanda. Dacă ne uităm la un document anume, Ahiman Rezon din 1790 (Cartea constituțiilor), acesta enumeră toți ofițerii Marii Loji, apoi ofițerii ambelor Comanderii ale Cavalerilor Templieri. Nu se recunoaște nicăieri în mod deschis, dar s-a întâmplat ca Marea Comanderie de Kilwinning să aibă gradul Cavaler de Rozacruce și ca Marele lor Maestru să fie în același timp Marele Maestru Mason al Marii Loji a Irlandei. Existau și alte grade. Am descoperit că două Comanderii se aflau în competiție directă și cred că ele au fost în spatele diferitelor grade, cum ar fi Cavaler al Spadei, Cavaler al Orientului – acum a fost adăugat și Cavalerul Orientului și Occidentului. Aceste grade au fost incluse și acolo și erau diferite. Așadar, cred că mai sunt multe lucruri de descoperit și cred că noi am descoperit limpede că forma gradului Cavaler de Rozacruce care a ajuns în Anglia a fost preluată de o lojă irlandeză și este versiunea specifică a Marii Comanderii de Kilwinning. Joseph Wages a găsit un exemplar într-un set de ritualuri ale lui Dunckerley la – îți vine sau nu să crezi – o bibliotecă masonică din Suedia, în versiune engleză! Pot să fac legătura între lucrul ăsta, un ritual pentru Cavalerii de Rozacruce găsit de profesorul Jan Snoek și ritualul de astăzi al Cavalerilor Masoni irlandezi. Există un fir roșu care trece prin toate aceste elemente. Atunci când am scris capitolele despre Arcul Regal și Cavalerii Templieri, primul este despre Arcul Regal în Irlanda. Mulți Masoni care voiau să devină Cavaleri Templieri trebuiau să obțină mai întâi gradul Arcului Regal – și nu puteau. Arcul Regal a presupus o simplă hotărâre, au spus „Noi suntem / avem Arcul Regal”, l-au făcut parte din Marea Comanderie în mod formal și au comunicat acest lucru pentru ca lumea să participe la întâlnirile lor. Însă era valabil pentru ambele părți în același timp. Ambele organizau un mare festin de praznicul Sfântului Ioan, voiau să atragă oameni. Am descoperit 70 de astfel de anunțuri, deci nu a fost ceva care s-a întâmplat o singură dată. Acum, irlandezii încep să se împace cu ideea. Următorul capitol este despre sosirea Cavalerilor Templieri în Irlanda și despre cum s-au străduit să-și impună influența, apoi vorbesc și despre cum aceasta s-a transferat în Scoția și abia în cele din urmă a ajuns în Anglia. Lucrurile acestea, chiar dacă e posibil ca unele să fi început în Anglia, s-au impus foarte greu din pricina controlului pe care a încercat să-l exercite Marea Lojă a Angliei. În Irlanda, Lojile lucrau orice voiau. Marii Loji nu-i convenea, dar nu putea să le oprească. În Anglia puteau să oprească acest fenomen și chiar l-au oprit, astfel că răspândirea lui în Anglia a fost mai grea și dificilă. Mai sunt multe de descoperit, dar nu ne-am bazat pe ritualuri; e drept, am folosit ritualurile și ocazional sunt utile, dar ele în sine nu rezolvă problema – trebuie să le pui într-un context, într-un moment de timp, un spațiu, printre niște oameni și e extraordinar câte coordonate istorice despre timp și persoane există încă. Tratăm destul de mult ce se întâmpla în Frankfurt, bună parte s-a petrecut în anii 1740 și a avut legătură cu încoronarea lui Carol al VII-lea, marele monarh al Europei. Așadar, încă de la început am ales o perspectivă diferită, aceea de a „scotoci peste tot”, așa cum ni se spune că au făcut cei care au reparat Templul, și să căutăm lucruri noi, curățându-le de praful așternut peste timp, și credem că le putem oferi cititorilor o modalitate nouă de a aborda problemele, de a face descoperiri noi și de a începe să pună cap la cap niște lucruri de bun-simț, dar și de a ajunge la povești care sunt diferite. Asta am făcut noi, și a fost o muncă de patru ani.

Câteva cuvinte, de final, dragul meu frate John?
Aș vrea doar să le urez celor care ne urmăresc pe Roger Dachez și pe mine să exploreze cu bucurie. Și, în calitate de cercetători, trebuie să fim mai preciși – nu e suficient să citezi ce s-a mai citat și înainte. Dacă îl citești pe Fifield Dassigny, care a scris în Irlanda, vezi că a publicat o carte în care studiază sosirea Arcului Regal la Dublin și în care spune că trebuie să fi fost venerabil, apoi fost venerabil, ca să ajungi la acest grad și că frații ar trebui să fie răbdători. E evident că apăruse multă presiune, foarte repede, în jurul anului 1744, lumea voia să obțină Gradul Arcului Regal. Printre oameni e această dorință, de a avea încă un Grad! Când am studiat primul Ahiman Rezon al lui Lawrence Dermott, din 1756, am văzut că vorbește acolo despre Arcul Regal pentru că l-a făcut parte din „strategia lui de marketing”, dacă-mi permiți expresia, și spunea că reprezintă „inima, rădăcina și esența Francmasoneriei” – cred că asta e ordinea corectă. Astfel de lucruri sunt citate – DAR cercetătorii au fost prea delăsători să citească până la capătul paragrafului, pentru că acolo, chiar în 1756 – și să nu uităm că Anticii au început la Londra abia în 1751, așadar în cinci ani obținuse o poziție care îi impunea să precizeze la sfârșitul acestui paragraf pe care nimeni nu pare să-l fi citit până la capăt: „Trebuie să le reamintesc celor care citesc textul de față că Arcul Regal este un grad pentru cei care au fost inițiați maeștri venerabili și nu pot să nu citez declarația din 1744 a lui Fifield Dassigny”, iar apoi repetă exact cuvintele acelea. Așadar știm că Lawrence Dermott a fost în Anglia, că Arcul Regal era popular și că multă lume și-l dorea, însă singurul lucru pe care l-am putut găsi care îi susține afirmația este faptul că Dassigny o spune și el – nimeni altcineva nu mai citise aspectul ăsta! Sute de persoane trebuie să fi luat Constituția din 1756, să fi citit cuvintele, dar să nu-și fi dat seama de ce se afla la capătul paragrafului, pentru că acolo afli imediat cum a fost acceptat, îmbrățișat și dorit Arcul Regal în anii 1750 în Anglia. Dar e nevoie de lecturi și le doresc tuturor lecturi plăcute!


Mulțumesc foarte mult, John!
E plăcerea mea.