SEBASTIAN ȘUȘMAN
Maestru Venerabil din Trecut al Lojii SARMIZEGETUSA Nr. 111, Deva;
Mare Inspector Adjunct, MLNR
Fraţilor, munca unui Francmason nu se opreşte niciodată… se aude mereu vocea Maestrului Venerabil la închiderea lucrărilor. Şi fără să vrei te întorci în timp, iar şi iar, la iniţiere. Atunci, cuprins de emoţie şi bucurie, cuvintele Maestrului Venerabil: dacă veţi fi admis printre noi, va trebui să luaţi ferma hotărâre de a munci fără odihnă la perfecţionarea dumneavoastră intelectuală şi morală, însă această muncă este grea şi cere sacrificii – au trecut parcă în zbor. Sensul şi semnificaţia lor au prins contur cu timpul. Iniţiere – cuvânt magic, amintiri mereu vii, dar, un adevărat iniţiat devii prin muncă.
Ce este un iniţiat? O persoană care cunoaşte secrete despre care alţii nici măcar n-au auzit, cineva care individualizează aspecte ale Realului pe care alţii nu le pot vedea, care constată legături şi raporturi inaccesibile celorlalţi oameni, ele indicând o dimensiune diferită a vieţii, un maestru al căii interioare, capabil să lărgească orizonturile conştiinţei, un maestru al adevărului, sau mai bine zis, al anumitor aspecte, până la acel moment necunoscute şi nerevelate, ale Adevărului. Tulburător şi fascinant! Dar nu imposibil.
Marii iniţiaţi au fost personalităţi care au mers adesea împotriva curentului epocii, dar care au militat în scopul emulaţiei interioare a omului, pentru deşteptarea lui, dezvoltarea spirituală şi evoluţia acestuia, oameni care şi-au urmat propria viziune interioară, care au ştiut să dea ascultare vocii tainice din adâncul lor, devenind ecoul acesteia prin mărturiile lor lăsate posterităţii.
Personaje adesea insolite, uneori chiar incomode şi controversate, finalitatea operei lor a fost aceea de a oferi o deschidere spirituală autentică, de a scoate la lumină sensul metafizic al existenţei, de a ne face să intuim o realitate diferită de cea legată doar de timp şi spaţiu, de a ne face să înţelegem scopul existenţei noastre aici şi acum şi care este menirea cu care fiecare din noi a venit pe această lume. Faruri călăuzitoare – cel puţin pentru o porţiune de drum – a traiectoriei parcurse de Spirit pe calea sa de întoarcere spre Dumnezeu.
Şi fără să vrei nu ai cum să nu te pleci cu recunoştinţă şi admiraţie în faţa lor. A vieţii lor, a operei lor. Cum a fost posibil? Doar prin muncă şi iar muncă. Doar prin perfecţionare spirituală şi morală. Cunoaşte-te pe tine însuţi a fluturat pentru ei ca un stindard în lupta lor de zi cu zi. Şi au învins!
Cunoaşterea începe cu observaţia. Prin cele cinci simţuri. Observarea este un proces etern. Dar oamenii îi observă numai pe alţii, nu se deranjează să se observe pe sine. Toţi observă – este observarea cea mai superficială – ce face cealaltă persoană, cu ce se îmbracă, cum arată, cum… Toată lumea observă. Puţini reuşesc să nu-şi îndrepte observaţia spre alţii, ci spre propriile sentimente interioare, spre gândurile, stările proprii, spre sine.
Cunoaşterea este un proces dificil şi veşnic deoarece cunoaşterea este veşnică. Cere timp, muncă anevoioasă, sacrificii. Însuşirea cunoştinţelor teoretice despre om, despre univers, seamănă cu escaladarea unui munte ce se înalţă mereu. De acolo de sus, totul se vede altfel. O altă lume. Un alt univers. Dar câţi se încumetă să escaladeze piscurile cunoaşterii? Poate mulţi, poate puţini. Dar merită!
Cunoaşterea presupune analiză şi meditaţie. Aşa cum avem grijă să ne amenajăm o cameră cu tot felul de lucruri care să ne facă să ne simţim confortabil tot aşa ar trebui să ne împodobim fiinţa interioară cu gânduri armonioase de iubire, bunătate, pace, toleranţă, puritate. Având pace interioară vom avea o bună meditaţie şi vom culege apoi fructele cunoaşterii.
Meditaţia este o practică străveche, folosită de mii de ani pentru relaxarea corpului fizic, calmarea emoţiilor, liniştirea minţii şi deschiderea noastră către lumile spirituale şi întelegerea superioară.
Este o aventură spre ceva ce nu ştim, cea mai mare aventură pe care o poate avea mintea umană. Meditaţia se referă la a chibzui, a reflecta, a cugeta profund asupra unui lucru sau a examina ceva din toate punctele de vedere.
Meditaţia este calea către autocunoaştere, este numai starea de a fi, fără a face nimic, fără acţiune, fără emoţie. Trebuie doar să fii şi aceasta este pură plăcere. De unde vine această plăcere când nu faci nimic? Vine de nicăeri sau de peste tot. Este necauzată pentru că existenţa este făcută din acel material numit bucurie. A medita înseamnă a-ţi antrena mintea să atingă stări de conştiinţă modificată în scopul obţinerii unor beneficii speciale.
Să luăm aminte pentru o clipă la frumoasele cuvinte ale lui Victor Hugo: “În faţa naturii nu te crede nici mare, nici mic, meditează. Efortul gânditorului este să mediteze în mod util”.
Meditaţia nu este ceva care poate fi adăugat la tine, aşa cum eşti acum. Nu poate fi adăugată, poate veni la tine numai printr-o transformare profundă, o mutaţie. Este o înflorire, o creştere. Creşterea se întâmplă mereu dintr-un total. Ca şi iubirea, aceasta nu îţi poate fi adăugată. Ea creşte din tine, din totalitatea fiinţei tale. Noi trebuie să creştem spre meditaţie.
Oricare ar fi metoda, meditaţia conţine câteva lucruri esenţiale în ea, dar acele câteva lucruri sunt absolut necesare în fiecare metodă. Prima este starea de relaxare: nicio luptă cu mintea, niciun control al minţii, nicio concentrare. În al doilea rând observă orice se întâmplă doar cu o conştienţă relaxată, fără să intervii şi fără nicio judecată, fără nicio evaluare.
În timp ce stătea cufundat în reflecţie, pe plaja unei mări, un mare maestru a fost interpelat de un bărbat care şi-a făcut apariţia pe neaşteptate şi i-a atins plin de respect picioarele: “Dacă nu te tulbur, aş vrea să-mi spui în ce fel pot ajunge la adevăr.”
Maestrul şi-a închis ochii şi a rămas tăcut. Bărbatul şi-a scuturat capul cu nedumerire, spunându-şi în sinea lui: “ Omul ăsta pare să fie nebun.Eu îl întreb ceva, iar el îşi închide ochii.” Apoi, şi-a pus o mână pe umărul învăţatului, l-a zgâlţuit uşor şi i s-a adresat din nou: “Maestre, cum rămâne cu întrebarea mea?”
Înţeleptul i-a spus: ”Tocmai ţi-am răspuns.Trebuie doar să rămâi tăcut… să nu faci nimic, iar iarba va creşte de la sine. Nu trebuie să te laşi afectat de nimic din ce se întâmplă în jurul tau. Rămâi tăcut, pur şi simplu, şi bucură-te de tăcere.”
Bărbatul i-a zis: ”Poţi, totuşi, să dai un nume acestei metode, pentru că oamenii mă vor întreba ce mi-ai spus? Ce anume faci tu?”
Maestrul a scris cu degetul pe nisip: meditaţie.
Nemulţumit, omul a insistat: “Este prea scurt pentru a fi un răspuns.Fii ceva mai explicit.”
Înţeleptul a scris cu litere mari: MEDITAŢIE.
Bărbatul a exclamat: ”Acestea nu sunt decât majuscule. Ai scris acelaşi lucru!”
Maestrul a catadicsit să îşi deschidă gura: “Dacă îţi spun mai mult de atât, vei înţelege greşit. Dacă poţi să înţelegi asta, fă doar ce ţi-am spus şi vei ajunge la cunoaştere”.
Fără să faci nimic, să stai, şi, totul este tăcere, este pace şi totul este bucurie. Ai intrat în existenţă, ai intrat în adevăr. Tăcere? Da. Şi gândul te duce iar în timp la iniţere. Ca ucenic ai învăţat tăcerea. Nu ca pe ceva negativ, nu ca pe o lipsă a zgomotului, nu fără a lua cuvântul. Lumea ta interioară are propriul ei gust, parfum, lumină. Şi este complet tăcută, în mod etern tăcută. Nu a existat vreodată vreun zgomot şi nici nu va exista. Tăcerea este atăt de profundă încât nu este nimeni, nici măcar tu. Iar această linişte aduce adevăr şi iubire. Şi parcă versurile din ”A–XI–a poruncă” a lui Minulescu: Ascultă, priveşte şi taci! Ascultă să-nveţi să vorbeşti, Priveşte să-nveţi să clădeşti, Şi taci –
să-nţelegi ce să fac, Ascultă, priveşte şi taci! – îţi sună altfel, nu numai frumos ci şi plin de înţelepciune.
Meditaţia îţi va aduce sensibilitate, un sentiment mai profund de apartenenţă la această lume. Este lumea noastră – stelele sunt ale noastre, iar noi nu suntem străini aici. Iar această sensibilitate îţi va aduce noi prieteni. Viaţa va deveni mai bogată cu cât prietenia va fi mai mare.
Dacă meditezi, mai devreme sau mai târziu vei ajunge la dragoste, vei începe să simţi crescând în tine o iubire fantastică, pe care nu ai mai cunoscut-o înainte, o nouă calitate a fiinţei tale, o deschidere a unei noi uşi. Ai devenit o nouă flacără, iar acum vrei să o împărtăşeşti. O flacără arde în inima ta iar corpul tău este ca o aură de lumină în jurul flăcării.
Inima este o poartă fără poartă către realitate. Coboară din cap spre inimă şi toate problemele vor dispărea. Multe probleme sunt create de cap. Coboară spre inimă, lasă-te pătruns de o mare de iubire şi misterele rămân, dar problemele dispar, misterele abundă, dar problemele se evaporă. Iar misterele sunt frumoase. Ele trebuie trăite. (…)
Viaţa e o problemă de iubire şi credinţă. Iubeşte şi crede. Viaţa e o problemă de muncă şi cunoaştere. Munceşte şi învaţă. Viaţa e o problemă de bunătate şi iertare. Fii bun şi iartă. Viaţa e o problemă? Meditează!
Urmează Lumina din tine!
