CRISTIAN FILDERMAN
Loja Zorile Nr.355, București
În om, adică în fiinţa cea mai nobilă de pe pământ, care este coroană a creaţiei divine, există o putere spirituală independentă şi deosebită de trup, insuflată de Însuşi Dumnezeu, – sufletul. Sufletul nostru nu este nici o combinare, nici produs al părticelelor materiale, ci este o substanţă spirituală deosebită, un principiu independent ce îşi continuă existenţa şi după separarea sa de corp.
Nefiind ceva abstract, ci o substanţă reală, sufletul este, dacă se poate zice aşa, un atom spiritual şi prin însăşi esenţa sa indestructibil.
Sufletul are altă durată şi altă menire decât cea a trupului. Fiind spiritual este şi nemuritor. Ideea eternităţii se confundă cu cea a imortalităţii sufletului. Eternitatea lui nu poate fi definită în timp. Sufletul nu există înaintea trupului, cu toate că noi simţim că el este veşnic.
Credinţa în nemurire este tot aşa de veche ca şi omul şi religia sa. Ea se conservă în neamul omenesc de-a lungul veacurilor din timpuri imemorabile.
Învăţătura creştină consideră ideea nemuririi sufletului drept un postulat suprem. Progresele în toate domeniile culturii umane au făcut însă ca mintea omului modern să nu se mulţumească numai cu afirmările dogmatice ale credinţei, oricât de puternice ar fi ele. Ea cere astăzi şi dovezi raţionale, ştiinţifice.
„Îngrijeşte de sufletul său numai cel ce-l ştie nemuritor; cel care-l crede destinat neantului puţin îl preţuieşte şi puţin se ocupă de el“ (Platon – Phedon)
Spiritualitatea sufletului ne face numai de cât să-i presimţim nemurirea substanţială.
Însă după justa observaţie a lui Leibniz, “pentru a dovedi nemurirea personal/sau conştientă/morala trebuie adăugată metafizicii“. La fel trebuie adăugată şi psihologia. Afirmaţiile contra naturii ale pozitiviştilor, care nu recunosc decât o nemurire metaforică/ a operei împlinite de fiecare în lume/ şi a celor ale panteiştilor de orice nuanţă, care propovăduiesc absorţia finală a eului în impersonalul Mare Tot, opunem demonstrarea victorioasă a raţiunii noastre : nemurirea ce ne aşteaptă va fi o nemurire propriu zisă, personal, conştinetă, – adică o viaţă fără sfârşit, deosebită de toate celelalte, infinit mai bogată şi mai fericită decât viaţa prezentă.
Sufletul este nemuritor pentru că este indivizibil. Leibniz spunea că nemurirea sufletului reiese din natură. Sufletul este spiritual. Logic urmează că el nu poate pieri. Moartea nu este altceva decât separarea părţilor reunite într-un tot plin de viaţă, nu este decât desagregarea organelor până la cea mai strănsă unire şi disocierea elementelor pe care fluxul materiei le îndreaptă spre nouă combinări. Fiinţele materiale sunt deci singurele supuse legii morţii, pentru că numai ele sunt compuse din părţi şi formează un trecător agregat de atomi. Ceea ce nu are părţi nu se împarte. Nu se divide ceea ce este simplu. Iată pentru ce teologul apusean Toma d’ Aquino spune: „Este tot aşa de cu neputinţă sufletului de a fi divizat ca şi unui cerc de a fi pătrat“.
Acest lucru este imposibil pentru că este abstract sau contradictoriu. Este absolută opoziţie între idea de cerc şi idea de pătrat, ca şi între noţiunea de mortalitate şi cea de imaterialitate, de simplicitate, de neîntindere, de indivizibilitate.
Am demonstrat că sufletul este un spirit, adică o „fiinţă“ ce nu are nici culoare, nici figură, nici greutate, nici dimensiuni, nici o îngrămădire de părţi. De aici înainte suntem în drept de a conchide: sufletul nu poate fi împărţit, el nu poate muri.
De altfel, dacă un organism este susceptibil de a se dezorganiza, dacă un corp poate să se strice sau să se desfacă în elementele prime, este incapabil, la drept vorbind, de a cădea în neant. În însăşi lumea materială „nimic nu se pierde, totul se transformă“ (Lavoisier).
Construcţiile de atomi se prăbuşesc, dar atomul însuşi este indestructibil. El reintră în vastul rezervor al forţelor natural, după cum picăturile de ploaie, după o lungă călătorie, revin în ocean. Prin urmare, cum zicea filosoful din Port’Royal „Pentru ce ar pieri existenţa noastră, o dată separată de materie, din moment ce această materie nu piere atunci când este separată de ea?“
Nimicirea unei existenţe este de neînţeles şi nu avem nici un astfel de exemplu în natură. S-ar putea obiecta că a define moartea “desagregarea unui tot compus din părţi“ este arbitrar. Dar nu există mijloc de a da acestui cuvânt decât un alt sens, cel de nimicire.
Cu siguranţă Dumnezeu ar putea, prin puterea absolută, să nimicească ceea ce El a creat, nu în virtutea unei activităţi desfăşurate, căci orice acţiune are un rezultat pozitiv.
Omul distruge opera sa, adică o zdrobeşte, o pulverizează. Insă fragmentele în ele însele sunt încă reale şi limita forţei cheltuită nu este vidul. Nu se poate concepe o putere care se desfăşoară şi care să ajungă la un rezultat pur negative.
Dumnezeu, este adevărat, al cărui concurs este veşnic necesar realităţii contingente, pentru ca să fie/fiindcă aceasta nu există prin ea însăşi, opreşte puterea de a suprima acest concurs esenţial, şi dacă ar face astfel, în libertatea Sa infinită, existenţa creată ar înceta de a mai exista. Acest concurs nu este altceva decât un act puternic şi eficace al voinţei divine, Cauza primă a existenţelor create.
De fapt însă, darurile Creatorului sunt „fără căinţă“ şi nici o existenţă nu se distruge în elementele sale. Cu foarte multă dreptate Dumnezeu nu va retrage, în momentul morţii, de la sufletul omenesc „capo d’opera“ mâinilor sale, iamginea esenţei sale, existenţa pe care El i-a acordat-o. Atributele Bunătăţii şi ale Dreptăţii ne sunt garantate pentru aceasta.
Nevoia de a iubi demonstrează că există cineva dincolo de inimă. (Creatura iubitoare are nevoie de Creatura nemuritoare – V. Hugo, Actes = Paroles Sur la tombe d’une jeune fille)
Trebuinţa de a iubi şi cea de a fi iubit este poate poate cea mai profundă din câte sunt în om. Ne simţim neputincioşi. Şi prin unire cu alte fiinţe (unire prin simţuri, prin inteligenţă, prin memorie, prin sentiment), luăm cunoştinţă de noi înşine şi de viaţa care dormitează în sufletul nostrum, procurăm naturii noastre ceea ce îi lipseşte pentru ca ea să se deschidă înlăuntru şi să poată radia în afară prin activitatea desfăşurată într-un fel de expansiunea voioasă a personalităţii noastre. Modul de unire, cel mai misterios, dar şi cel mai intim, cel mai puternic, cel mai unificator este iubirea.
A iubi, zice Toma d’Aquino, este a vrea binele cuiva. În realitate această bunăvoinţă nu este decât un efect al dragostei, care de la început este unirea afectuoasă a două fiinţe inteligente ce se apreciază, vibrează pe acelaşi ton, se încred una în cealaltă, se unesc întru totul, după cum poetul a definit pe prieten “jumătatea noastră înşine“.
Această quasi – fuziune a sufletelor într-un singur suflet e în afară de orice descriere psihologică satisfăcătoare; este insesizabilă în realitatea sa ultimă, dar se simte, se trăieşte şi toţi înţeleg că ea constituie actul cel mai ardent, cel mai profund, cel mai personal, cel mai îndestulător al naturii noastre.
Elanul ce ne duce spre cel pe care îl iubim ne face să pătrundem în el, şi gustăm pe tăcute fericirea de a împărţi bogăţiile ce le ascunde, deoarece într-un elan asemănător către noi, el ni se dăruieşte. Iată pentru ce, dacă avem pasiunea de a iubi, tot aşa avem şi pe cea de a fi iubiţi.
Pasiunea aceasta este adesea chiar aşa de vie, încât când nu este înfânată şi condusă de raţiune, prin ascultarea de preceptele divine, ea împinge pe om la cele mai detestabile aberaţii, la cele mai ruşinoase nebunii. Aceste devieri, din nenorocire prea frecvente, deşi culpabile, de o tandreţe care nu e întru totul naturală, ne descoperă cât este de intensă şi de înrădăcinată setea de a iubi care e în noi.
Inima este totdeauna lacomă de afecţiuni împărtăşite, care o scot din strania solitudine, încât nici ştiinţa, nici activităţile, nici plăcerile nu ajung s-o umple. Fără încetare ea se gândeşte la vreo amiciţie ideală, pură dar profundă, simţită, îmbătătoare, pe care negura viciului n-ar putea s-o întunece, pe care nici o amărăciune n-ar strica-o, pe care nici o imperfecţiune n-ar putea s-o limiteze.
În lumea aceasta realitatea nu corespunde niciodată acestui vis. Dăruirea de noi înşine nu întâlneşte adesea în alţii decât un ecou afectuos aproape şters, cu totul superficial şi ca de simplă formă. Nimic nu este mai rar decât un sentiment cu totul împărtăşit şi cel ce iubeşte până la devotement, până la sacrificiu, nu găseşte decât indiferenţa, uneori trădarea şi ingratitudinea, în aşa fel că sentimental pe care ni-l inspiră cele mai alese speranţe e aproape totdeauna izvorul celor mai crude decepţii şi al celor mai amare necazuri ale noastre. (Copee, La Bonne soufrance)
Dacă din întâmplare dedicarea inimii noastre este acceptată şi răsplătită la rându-i, setea noastră de unire afectuoasă nu e niciodadă cu adevărat satisfăcută, fie din cauza unei inegalităţi penibile de iubire neîmpărtăşită, fie pentru că slăbiciunea umană e incapabilă de a împlini aspiraţiile noastre. Am dori o prezenţă continuă, dar condiţiile existenţei noastre terestre i se opun; vom suspina după o intensitate mereu crescândă de tandreţe, şi din contră, acestea sunt primele iubiri care ne satură mai mult; am dori ca obiectul afecţiunii noastre să fie ideal, perfect sau fără vreun fel de pată şi fatal vom întâlni defectele acestei lumi.
Din această neputinţă se naşte în parte melancolia ce caracterizează pe omul de aici, această plictiseală inexorabilă care cu brumă îngheţată înfăşoară cel mai mare număr al zilelor noastre. Cum zice Chateaubriand, noi purtăm cu toţii mai mult ori mai puţin „inima noastră pieziş“.
E lucru cert că dragostea cea mai vie ne lasă totdeauna într-un chip oarecare în suflet un gol dureros de umplut!
Dacă uneori am crezut că atingem limita aspiratiilor noastre, timpul ce se scurge ne răpeşte repede prea scurtele ore ale unei prezenţi atât de scumpe. Circumstanţele invincibile care separă şi izolează sunt vai multiple; în orice ipostază, moartea vine să cosească pe unii după alţii pe cei ce se între-iubesc.
Trebuie prin urmare să conchidem că tendinţa cea mai vie, cea din adâncul sufletului nu-şi găseşte în această lume scopul său, adică nu ajunge la actul satisfăcător şi plenar pentru care e făcută. Sufletul postulează o altă viaţă, o viaţă dincolo de mormânt care să dea inimii lucrul de care înfometează: o iubire fără nori, fără măsură, fără temeri, fără slabiciuni şi fără necazuri de orice fel, o dragoste ideală care să satisfacă definitive.
Fiindcă Dumnezeu există, El este înţelept: Eu nu am pus în om aspiraţii esenţiale care nu ar avea scop; El este drept: deci nu ne-a făcut inima închinată disperării; El este bun: a pregătit aşadar pentru fiinţele iubitoare, la capătul drumului lor, o sărbătoare de iubire, capabilă de a le înveseli pentru totdeuna.
A crede în faţa unui mormânt că totul este acolo, totul în întregime, pentru totdeuna: tatăl, mama, copilul, fiinţa scumpă, femeia iubită, aceasta mi-ar părea un fel de monstruozitate. (Stahl)
Astfel exprimându-se, Stahl avea de o sută de ori dreptate! Ar fi monstruos ca, Creatorul să fi plăsmuit pe om pentru ca el să nu ajungă la plenitudinea activităţii sale proprii, la bucuria de a iubi în chip perfect şi de a fi iubit la fel.
