RĂZVAN PAHONŢU
Orator, Loja ANDREI MUREȘIANU Nr. 252, București
Am început, cu ceva timp în urmă, să scriu această planşă. Gândurile mele de început s-au îndreptat către primele impresii şi trăiri pe care le-am avut odată cu primii paşi în Templu.
A urmat apoi o experienţă inedită pentru mine: ţinuta de gală prilejuită de scurgerea a 10 ani de la înfiinţarea Lojii Sarmisegetusa unde, cu emoţie, am transmis din partea Lojei urările noastre de bine. Mi-am zis atunci că este momentul să scriu o planşă despre această experienţă.
Cu sufletul deschis în faţa gândurilor şi a colii albe de hârtie am început să scriu despre ceea ce credeam că este, printre multe altele, aspiraţia unui ucenic: permisiunea de a vorbi. O experienţă deosebită, permisiunea de a vorbi în Templu, nu poate fi decât mişcătoare pentru un ucenic mason.
Sentimentele dădeau viaţă cuvintelor, cuvinte care se aşterneau uşor, prea uşor, pe pagini, unele după altele. Emoţiile, trăirile, şuvoiul de sentimente. Vroiam să scriu totul, să spun totul. Căutam un titlu. Titlu pe care l-am găsit uşor: Experienţa unei ţinute de gală vazută prin ochii unui ucenic. Sinteza tuturor lucrurilor trăite şi simţite de mine acolo, în Templu, într-un alt Templu.
M-am oprit. Am deschis o pagină nouă şi am scris încă odată titlul. Ca prin farmec cuvintele au dispărut. Gândurile nu se mai auzeau. Toate lucrurile descrise de mine au sublimat în această frază de început, pe care o credeam sinteza experienţei mele de atunci şi care a dat viaţă unui alt gând. Un gând copleşitor. O întrebare. Şi un răspuns. Am realizat că de fiecare dată când păşesc în Templu trebuie să învăţ despre tăcerea ucenicului.
Am descoperit că în Templu tăcerea nu este impasibilă, sau imobilă. Tăcerea nu este o absență, ci o prezență pe care nu avem timp să o exersăm. Sau poate ne este frică de tăcere și umplem mereu imponderabilul cu nimicurile de care nu putem să scăpăm.
În tăcere ești singur, tu cu tine însuți, nu mai poți fugi de temeri, de eșecuri, de amintiri, de trecut, de prezent sau de viitor. În tăcere nu te mai poate salva nimeni de tine însuți și devii astfel obligat să-ți construiești propria poveste, propriul discurs intern, propria filosofie.
În tăcere te prăbușești pur și simplu, dacă nu ai antrenamentul meditației și al piruetelor care te întorc spre sinele interior. În tăcere ți se poate restitui timpul pe care ți l-ai furat în secundele, minutele, orele, zilele, săptămânile, lunile și anii vorbăriei inutile.
În tăcere ți se poate releva inutilitatea zbaterii cotidiene sau sensul ascuns al existenței. În tăcere rănile se cicatrizează mai ușor, consolarea poate compensa dezolarea, iar ireversibilul poate deveni reversibil. În tăcere poți descoperi fidelitatea inepuizabilă, justiția reparatorie și gratitudinea necondiționată.
Tăcerea nu e sfârșitul, eternitatea de după, ci mai degrabă spațiul în care îți regăsești pasiunea, libertatea, oportunitatea de a fi tu însuți. Cei care nu au experimentat tăcerea nu știu de unde vin, unde se află sau încotro se îndreaptă. Fără tacere nu poți ieși din labirint, nu te poți ancora, nu poți construi, nu poți înțelege tainele, nu poți păstra secretele.
Doar în tăcere se poate consolida frăția, între finitudinea noastră și infinitatea ideii, care se rostogolește dintr-un trecut sigur spre un viitor inexterminabil. Doar în tăcere ne putem transfor-ma, putem evolua și ne putem întări în așa fel încât să putem traversa deșerturile care ne așteaptă. Îndârjirea, statornicia, credința, se clădesc în tăcere. Călugării îl descoperă pe Dumnezeu în tăcerea meditației, poeții în calmul nopții, pictorii în liniștea naturii și noi în pacea Templului.
Numai aşa un ucenic poate păşi pe drumul către Lumină.
